„Iubirea lui Dumnezeu, darul Fiului” – meditație în duminica Preasfintei Treimi

Oficiul pentru Pastorația Liturgică și Sacramente al ARCB propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

Reluarea timpului de peste an după perioada solemnă a Paștelui se deschide întotdeauna în lumina celebrării a două solemnități care amintesc viața de credință a fiecărui creștin,  doi piloni ai adevărurilor de credință: Preasfânta Treime și Trupul și Sângele lui Cristos.

Imaginea Dumnezeului lui Isus ca Tată, Fiu și Duh Sfânt, precum și misterul prezenței reale a Celui Înviat în pâine și vin, sunt strâns legate de evenimentele pascale care tocmai au fost celebrate. Am putea defini aceste două solemnități ca fiind cheile de interpretare a istoriei lui Isus, pentru a înțelege pe deplin sensul ei mântuitor și pentru a fi fundamentul vieții noastre de credință de astăzi.

Suntem întotdeauna trimiși la Evanghelia lui Isus; o „veste” care ne provoacă, care nu ne lasă să fim spectatori pasivi, ci ne trimite în misiune, făcându-ne apostoli.

În acest orizont ne este prezentată liturghia Cuvântului din timpul obișnuit. Isus, păstorul cel bun, dezvăluie grija și dăruirea lui Dumnezeu pentru poporul său. În fața dificultăților misiunii, Dumnezeu este stânca care nu cedează, ajutorul care îi ridică pe cei care se simt pierduți. Primirea credinței este răspunsul la propunerea lui Dumnezeu; umilința și smerenia sunt semnele creștinului; Cuvântul este singura hrană cu care se poate rodi cu adevărat.

IUBIREA LUI DUMNEZEU, DARUL FIULUI

În prima lectură este proclamat numele lui Dumnezeu în cea de-a doua urcare a lui Moise pe muntele Sinai pentru restituirea tablelor Legii pe care el însuși le distrusese anterior. Proclamarea numelui lui Dumnezeu este însoțită de cea a milostivirii și îndurării sale.

A doua lectură este salutul final al celei de-a doua scrisori către Corinteni în care, după o serie de invitații telegrafice adresate de apostol creștinilor din Corint, găsim o binecuvântare trinitară, unică la Paul, care de obicei își încheie scrisorile cu o binecuvântare mai simplă, cristologică.

Evanghelia din această duminică, în schimb, este preluată din dialogul lui Isus cu Nicodim și subliniază relația dintre Dumnezeu care îl dăruiește pe Fiul său și umanitate. Scopul sau misiunea fiecăruia este explicată: pentru Dumnezeu Tatăl scopul este iubirea, pentru Fiul mântuirea, pentru omenire credința, întrucât de aceasta depinde mântuirea ei.

MISTERUL IUBIRII

de Roberto Laurita

Misterul Sfintei Treimi este, în primul rând, un mister al iubirii. Nu este un puzzle sau o formulă magică. Este un mister al iubirii care cere să fie povestit; este singurul mod în care putem intra în el.

Să povestim despre iubirea Tatălui care cheamă universul și umanitatea la viață și la existență. O iubire care se revarsă și se angajează în creație. O iubire care se dezvăluie în armonia cosmosului. O iubire care trezește creaturile la viață ca adevărați parteneri, înzestrați cu conștiință, libertate și voință.

Să povestim iubirea Fiului care vine să realizeze un plan de mântuire și alege calea întrupării. El devine om. Acceptă toate riscurile și pericolele legate de această condiție, pentru a transmite milă și bunătate. Dispus chiar să își dea propria viață, să sufere și să moară.

Să povestim despre iubirea care ajunge la noi prin Duhul Sfânt, prin puterea sa care se manifestă în oamenii slabi și fragili, prin înțelepciunea sa care se dezvăluie în cei simpli și mici. În mod modest și cu mijloace sărace, el reușește să transfigureze cursul istoriei și să producă schimbări neprevăzute. El trezește noul și îl face solid, înrădăcinat în adâncurile existenței. Dar a povesti nu este suficient. Pentru a iubi – așa cum ne amintește Sfântul Bernard – se răspunde cu iubire. Această iubire trebuie să fie primită; prin renunțarea la orice barieră și la orice apărare. Să ne lăsăm învăluiți de căldura ei, inundați de tandrețea ei, arși de focul ei. A o primi înseamnă a o aduce în viața noastră, a-i acorda spațiu în fruntea gândurilor, a-i da prioritate în proiectele noastre.

A-l întâmpina înseamnă a-i răspunde nu doar cu cuvinte, ci și cu fapte. Arătând că o luăm în serios. Pentru că a crede nu înseamnă să-i afirmăm existența, ci să-i încredințăm viața, să ne punem în mâinile lui. Investind resursele și energia proprie în proiectul său. Toate acestea, în ciuda slăbiciunilor și infidelităților noastre. Pentru că simțim că Dumnezeu continuă să ne iubească chiar și atunci când plecăm. Și ne așteaptă să ne întoarcem. Pentru că știm că el nu vrea să ne condamne, ci să ne mântuiască.

Așadar, a celebra sărbătoarea Sfintei Treimi nu înseamnă a plăti tribut unei dogme obscure, ci a înțelege sensul tuturor, a ne lăsa cuprinși de această iubire pentru a trăi din ea și a fi transfigurați de ea, luând în piept o relație care este decisivă pentru această viață pământească și pentru veșnicie. Savurând gustul autentic al fiecărui gest și al fiecărui cuvânt, al fiecărui efort și al fiecărui sacrificiu, care capătă adevăratul lor sens atunci când se înscriu într-o istorie de iubire care ne depășește din toate părțile și care își va găsi împlinirea într-o destinație finală de lumină și plinătate.

COMENTARIU LA LECTURI

Dumnezeu se descoperă lui Moise și îi vestește numele său, care este milostivire, iubire și fidelitate (prima lectură).

Psalmul ne invită să-l binecuvântăm pe Dumnezeu. El stă pe tronul său sfânt, dar în același timp pătrunde cu privirea sa în adâncuri și se face prezent cu iubirea sa în Fiul trimis pentru mântuirea noastră (psalmul responsorial). Salutul final al apostolului Paul invocă asupra corintenilor, destinatarii scrisorii, și asupra noastră, destinatarii de astăzi ai cuvântului său, binecuvântarea Sfintei Treimi, care este iubire, har și comuniune (a doua lectură).

În discursul lui Isus către Nicodim se subliniază tema credinței. Credința în Fiul duce la mântuire, pentru că Tatăl în el și-a dăruit iubirea sa irevocabilă (evanghelia).

PRIMA LECTURĂ

Textul pe care îl citim nu este menit să consemneze o experiență religioasă deosebită (o teofanie), ci o revelație a Dumnezeului în care credem. Pe de o parte, el este cel care ia inițiativa, el este cel care îl trimite pe Moise, el este cel care se revelează. Pe de altă parte, el este un Dumnezeu al apropierii, al prezenței: „a rămas cu el acolo”. Această certitudine a apropierii și a prezenței lui Dumnezeu îl face pe Moise să se supună, conștient în același timp de măreția și de micimea lui Dumnezeu. El nu poate face altceva decât să se plece, să se arunce la pământ. Apropierea lui Dumnezeu nu este contrară cultului și reverenței pe care omul trebuie să i-o aducă. Dar cum este Dumnezeul din Biblie? Este el asemenea altor divinități care cer sacrificii umane sau care sunt versatile și capricioase? Dumnezeul Bibliei se dezvăluie ca fiind „plin de compasiune și milostiv”. Moise este conștient că, în fața măreției lui Dumnezeu, este doar un om, că face parte „dintr-un popor cu inima împietrită”; dar știe că poate cere iertare. Scriptura ne conduce într-un mister de măreție și compasiune în care omul se întâlnește cu el însuși și cu propria sa ființă.

A DOUA LECTURĂ

Concluzia celei de-a doua scrisori a Sfântului Paul către Corinteni este o prețioasă mărturie scrisă a credinței trinitare în gura Sfântului Paul: Dumnezeu este Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Apostolul reflectă în scrierile sale voința mântuitoare a Tatălui, care L-a dat pe Fiul său din iubire și L-a înviat pentru mântuirea tuturor, care ne dăruiește în Duhul nașterea la o viață nouă. În continuitate cu întreaga Scriptură, Paul preia vechiul legământ al lui Dumnezeu și ne duce de mână pentru a înțelege cum în Noul Legământ istoria mântuirii a fost adusă la plinătatea ei. Nu sunt două istorii mântuitoare, ci una singură. Nu sunt doi „dumnezei diferiți”, cum ar vrea unii, ci un singur Dumnezeu creator, Domnul istoriei, care ni se revelează în plinătate în Isus și ne infuzează cu Duhul său sfințitor.

EVANGHELIA

Am putea vorbi de un „exces de iubire”: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a trimis…” Nu este o propoziție logică, deoarece din iubire nu rezultă neapărat că Dumnezeu și-ar trimite Fiul. Sfântul Ioan o explică: Dumnezeu nu vrea condamnarea noastră, ci mântuirea noastră. Acesta este planul său pentru întreaga creație. Iubirea Tatălui se manifestă în dăruirea propriului său Fiu; nu este o dăruire a unui Dumnezeu sadic care se bucură de sângele Fiului, ci în iubirea debordantă a lui Dumnezeu care nu-și rezervă nimic pentru sine, ci se golește pe sine însuși dăruindu-ne pe propriul său Fiu. Este voința Tatălui ca întreaga creație și întreaga omenire să fie duse la bun sfârșit; ca nimic să nu se piardă. Creația și mântuirea trebuie să fie înțelese ca o singură realitate. Există misterul libertății; cineva poate „crede” sau „nu crede” în Fiul. Omul are un cuvânt de spus în libertatea sa suverană; dar Dumnezeu a vorbit prin dăruirea Fiului într-un act suprem de iubire. Prin urmare, credința este înțeleasă ca o acceptare liberă a acestei voințe divine. Este esențial să prezentăm credința creștină din această perspectivă a iubirii lui Dumnezeu, nu din perspectiva pedepsei sau a mâniei divine; o prezentare nu este identică cu cealaltă și nici nu au aceleași consecințe.

DOMNUL ESTE ÎN TABERNACOL

de Alberto Carrara

1. DEVOȚIUNILE EUHARISTICE ȘI CELE PATRUZECI DE ORE

Termenul „tabernacol” evocă senzații, amintiri, imagini care își găsesc referința eclezială și liturgică mai ales în trecut. Termenul se referă la practica foarte populară și foarte răspândită a „adorației”, la instituțiile liturgice care s-au dezvoltat în jurul acestei practici. În copilăria noastră îndepărtată, de exemplu, în aproape toate comunitățile noastre creștine pre-conciliare, „40 de ore” ocupa un loc important. Aceasta era, după cum se știe, o practică devoțională care consta în adorația, timp de patruzeci de ore neîntrerupte, a Sfântului Sacrament, vizibil în ostensoriul care conține ostia sfințită, expusă solemn pe altar; numele se referă la perioada de timp scursă între moartea (Vinerea Mare) și învierea (Duminica Paștelui) lui Isus[1].

Multe parohii erau, de asemenea, echipate cu „mașini” grandioase care permiteau ca Sfântul Sacrament să fie ridicat în aer, astfel încât să fie clar vizibil pentru întreaga comunitate și, în același timp, suficient de „îndepărtat” pentru a insufla credincioșilor frumusețea grandioasă și de neatins a misterului.

Devoțiunea celor „40 de ore” – și diverse alte practici liturgice care aveau în centru Euharistia – era în concordanță cu o viziune a Euharistiei, în care Sfânta Liturghie – așa cum s-a remarcat în mod repetat și în diverse contexte în vremuri apropiate de ale noastre – era o funcție a prezenței reale. Aceasta și nu alta era în centrul sensibilității credinciosului, care, mai degrabă decât să participe la Liturghie, era chemat să adore ceea ce, din Liturghie, se năștea pentru a rămâne permanent ca punct de referință: Domnul înviat „prezent” în mijlocul comunității creștine.

Centralitatea prezenței a fost apoi, la rândul ei, subliniată de structura arhitecturală a bisericii, așa cum a fost definită de Conciliul din Trento: „biserica tridentină”, de fapt, „care este o perfectă și uimitoare cutie de perspectivă în care fiecare linie și fiecare direcție conduce privirea spre punctul cel mai important al întregii clădiri: tabernacolul”[1]. Privirea, așadar, devine fundamentală. În liturghia euharistică, celebrată în acel spațiu, „nu se mănâncă, se privește”[2].

2. DOMINAREA PRIVIRII

Privirea este, așadar, fundamentală. Pe acest dat este posibil să se „brodeze” în diverse direcții, la nesfârșit. De fapt, modul nostru de a spune acest lucru nu afirmă o prezență generică a Domnului, ci este precis: „în cortul”. Privirea nu este invitată să rătăcească, ci să se concentreze. Nu se merge în căutarea unui Domn care fuge, ci pentru a se concentra asupra Domnului care s-a oprit. Unii comentatori oarecum exigenți ar putea vedea în această delimitare spațială precisă, o vagă rămășiță a religiozității păgâne. În sensul că divinitatea poate fi văzută și, eventual, atinsă: o sacralitate, la propriu, „la îndemână” și, în cel mai bun caz, utilizabilă. Ar putea fi văzut, de asemenea, ca o preluare liturgică a temei centrale a Întrupării: divinul care este „în altă parte” se oferă „aici” ființelor umane care doresc să-l întâlnească.

În prologul Evangheliei după Ioan, Cuvântul „care era cu Dumnezeu”, care „era Dumnezeu”, „s-a făcut trup” (In 1,1.14). Trupul devine locul în care Cuvântul comunică cu oamenii și oamenii comunică cu el și, prin el, cu Tatăl care este în ceruri. Posibilitatea de a avea acces la Dumnezeu trece prin realitatea întunecată a cărnii. De fapt, slava ioaneică, ori este carne, ori nu este. Isus care „este în cort”, însă, în loc să se lase atins, se lasă văzut. De fapt, o parte integrantă a spiritualității euharistice tradiționale era interdicția absolută a atingerii ostiei consacrate de către simplii credincioși și interdicția de a „mesteca” particula în timpul împărtășirii. Toate acestea erau atitudini care subliniau o apropiere îndepărtată sau, dacă preferați, o distanță apropiată. Cele Patruzeci de ore, cu scenele lor grandioase, subliniau mai presus de toate distanța.

Practicile euharistice mai aproape de noi, cu Sfântul Sacrament așezat pe un altar în centrul comunității, subliniau mai presus de toate proximitatea. Privirea, într-un caz ca și în celălalt, este cea care permite, în mod eficient, să realizeze sinteza dificilă și paradoxală între cele două instanțe. Se uită la cel care nu se uită. Toată relația pe care se crede că o poate stârni – între credincios și Domnul „prezent în tabernacol” – izvorăște în întregime din inima credinciosului. El se uită și credința lui îl face să creadă că este privit. Întreaga relație dintre el și Domnul prezent în cort este o punere în scenă interioară tăcută.

3. ADORO TE DEVOTE

Vechiul imn Adoro te devote oferă multe perspective, în legătură cu prezența, privirea, misterul anunțat și celebrat. În imn, se intersectează profunzimea teologică (tradiția îl atribuie lui Toma de Aquino) și intensitatea afectivă a credinciosului adorator. Interesul cel mai mare constă în modul în care textul imnului pune în relație intensitatea privirii și profunzimea credinței care o animă.

Încă din primul vers se cântă admirabila tălmăcire: „Adóro te devóte, látens Déitas, / Quae sub his figúris,vere látitas”[3]. Toate simțurile sunt cumva puse la odihnă: „Visus, tactus, gustus in te fallitur ”[4]. Privirea, în special, este chemată la o renunțare sublimă. Într-un fel de progresie dispersivă, imnul afirmă, în primă instanță, că umanitatea, vizibilă pe cruce, devine invizibilă pentru adorata Euharistie: „In cruce latebat sola Deitas / At hic latet simul et humanitas”[5]. Nu numai că umanitatea este invizibilă, dar și rănile, atinse de Toma, sunt de neatins pentru credincios: „Plagas, sicut Thomas, non intueor”[6].

Inutilitatea privirii este, într-un fel, suplinită de intensitatea credinței: „Sed auditu solo tuto creditur. / Credo quidquid dixit Dei Filius: / Nil hoc verbo Veritatis verius”[7]. Umanitatea însăși, nevăzută, este, împreună cu divinitatea, intens crezută: „Ambo tamen credens atque confitens”[8]. Și tocmai pentru că nu se vede, se crede. Scurt circuitul privirii face loc privirii interioare a credinței și a atitudinilor care sunt o consecință sau un corolar al credinței: uimirea („te contemplans totum deficit”[9]), încrederea totală („Fac me tibi semper magis credere, / In te spem habere,te diligere”[10]).

Încrederea uimită justifică cererea filială și încrezătoare, în care domină aspectele „cordiale” și „afective” („Praesta meae menti de te vivere / Et te illi semper dulcesapere”[11]).

Am putea spune, pe scurt, că imnul străvechi este, da, o invocare a prezenței, dar în același timp și o recunoaștere a discreției extraordinare a acestei prezențe. Credinciosul care se roagă vede ceea ce nu vede. El știe de o prezență care nu este prezentă, se sustrage. De aici, tocmai, accentul puternic pus pe credință. Nu privirea face inutilă credința, ci mai degrabă credința care face inutilă privirea. Este vorba, de asemenea, de fascinația unei prezențe care nu este aici și acum, dar care va fi: astăzi Domnul este „velato”. Vorbitorul își dorește intens să vadă, într-o zi, chipul Domnului total descoperit: „Jesu, quem velátum nunc aspício, / Oro fíat illud, quodtam sítio: / Ut, te reveláta cernens fácie, / Visu sim beátus tuaeglóriae”[12].

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 547/mai-iunie 2023 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

[1] G. ZANCHI, La forma della chiesa, Qiqaion, Magnano 2005, 52.

[2] Ibidem.

[3] Te ador, Isuse, Dumnezeu ascuns,/În această taină nouă nepătruns

[4] Simţurile mele nu te pot afla,/Numai prin credinţă văd prezenţa ta

[5] Se-ascundea pe cruce ce-i dumnezeiesc,/Îns-aici se-ascunde şi ce-i omenesc

[6] Nu aştept ca Toma, rănile să-ţi văd

[7] Numai prin credinţă văd prezenţa ta;/Cred tot ce-ai spus tu, Fiule-ntrupat,/Nu-i cuvânt pe lume mai adevărat.

[8] Dar te cred de faţă, om şi Dumnezeu

[9] Recunosc ce-adâncă-i neputinţa mea (Aceasta este traducerea din Messale Romano. „Totum”, însă, ar putea fi referit la „cor” și atunci fraza s-ar traduce: „inima mea este cu totul pierdută”.

[10] Numai tu, Isuse, eşti speranţa mea;/Toată-a mea iubire ţi-o voi închina.

[11] Fii şi pentru mine tainic nutrimânt,/Cea mai dulce hrană pe acest pământ.

[12] Bunule Isuse, tainic Dumnezeu, Împlineşte dorul sufletului meu:/ Fă să cadă vălul de pe faţa mea /Fericit în ceruri să te pot vedea. Amin.

[1] Definiție disponibilă lpe: https://it.wikipedia.org/wiki/Quarantore.

Imagine: Guido Reni, Preasfânta Treime

Hits: 174