„Nu vă voi lăsa orfani” – meditație pentru Duminica a VII-a a Timpului Pascal

inaltarea

„Nu vă voi lăsa orfani” – meditație pentru Duminica a VII-a a Timpului Pascal

Oficiul pentru Pastorația Liturgică și Sacramente al ARCB propune câte un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului Pascal. 

Suferința pentru Cristos îl conduce pe creștin la unirea sa cu Cel care ne-a revelat gloria lui Dumnezeu (lectura a doua). Stăruiau în rugăciune împreună: prima comunitate a apostolilor în unire cu Maria și celelalte femei așteptând să se împlinească promisiunea trimiterii Mângâietorului. E rugăciunea  în comun care unește și conduce la primirea Duhului (prima lectură). Isus nu doar că „pleacă”, dar dorește să plece asigurându-i pe apostoli de prezența sa. Testamentul lui Cristos este de fapt rugăciunea sacerdotală a Marelui Preot, a Celui care la Cina de Taină încredințează apostolilor sacramentele mântuirii (Evanghelia).

TESTAMENTUL LUI ISUS

de Pr. Beni

Am participat ca martor, cu oarecare sfială dar totodată cu deosebită stimă, la redactarea testamentului unui muribund, alături de notarul chemat special, cu câteva zile înaintea survenirii decesului. Pentru mine au fost momente pline de sentimente confuze. Această stare s-a transformat în sentimente de pace şi măreţie, când după înmormântare, am asistat, tot ca martor, la pronunţarea testamentului întocmit. Atunci am înţeles că ultimele dorinţe ale unui om sunt sfinte.

Însă mult mai sfinte şi îmbucurătoare sunt cuvintele Mântuitorului din Evanghelia de astăzi. Noi creştinii avem o mare bucurie. Rugăciunea lui Isus, prezentată Tatălui Ceresc este ca un testament încredinţat nouă; un testament în care primim garanţia, că viaţa, activitatea, învăţătura lui Isus au împlinit mântuirea noastră. Moartea şi învierea lui Isus au fost înălţarea noastră. O înălţare care se realizează în trei faze distincte şi, totuşi, concomitente: eliberarea de ispita „celui rău”, sfinţire în adevărul lui Dumnezeu şi împlinirea unităţii ucenicilor. Nu este o înălţare glorioasă, transcendentă şi luminată în chip minunat de strălucirea cerească, aşa cum a fost înălţarea la cer a Domnului Isus, pe care deja am celebrat-o. Este o înălţare continuă, ce se realizează într-un oarecare parcurs, este o înălţare tensionată cu momente confuze în faţa diferitelor ispite şi suferinţe, o înălţare care poartă greutatea apăsătoare dintre dorinţele pasionate ale lumii pământeşti şi aspiraţiile spirituale ale Duhului Sfânt pe care le simţim în conştiinţa noastră; o conştiinţă uneori umbrită de dubii şi neclarităţi, alteori însorită de harul sfinţitor care ne întăreşte speranţa vieţii veşnice. O înălţare care se realizează asemeni unui dar testamentar. Atunci când primim un cadou, trăim mai întâi bucuria gestului care ni s-a făcut. Mai apoi realizăm valoarea cadoului, care poate să ne facă fericiţi, sau care ne produce o dezamăgire, sau poate să ne lase indiferenţi. Depinde de nobleţea şi intensitatea dorinţei personale. Unora li se întâmplă să facă abuz în preţuirea darului primit şi astfel să piardă bucuria gestului.

La fel se întâmplă cu testamentul primit de la Domnul. Discipolul, creştinul care trăieşte încă în această lume, se află în faţa unui pericol, mereu actual. Pericolul de a se lăsa antrenat în mentalitatea lumească, nu chiar prietenoasă modului de gândire a lui Isus-Dumnezeu. De aceea Domnul s-a rugat pentru ucenicii săi aflaţi „în lume”, ca să rămână uniţi şi sfinţiţi în adevărul divin.

Astfel, înălţarea noastră se realizează atunci când căutăm comuniunea, atunci când clarificăm dubiile credinţei, atunci când ne angajăm în acceptarea responsabilităţii. Acest fel de înălţare devine un dar transformat în fericire. Un oarecare domn îmi povestea despre fratele său care a plecat în Australia, cu mulţi ani în urmă. La despărţire şi-au promis reciproc sprijin şi ajutor, când se vor afla la nevoie. Această promisiune îi menţine încă uniţi în suflet. Nu se văd unul pe celălalt decât prin internet. Dar sunt mereu bucuroşi să afle noutăţi reciproce, aşteptând momentul când va fi nevoie de ajutor. Este ca un testament sfânt pe care-l poartă în inimă. Cu atât mai sfânt este testamentul lui Isus, care ne menţine uniţi pe noi, creştinii.

PRIMA LECTURĂ

O parte importantă a misiunii pe care Isus Cristos le-a încredințat-o apostolilor a fost rugăciunea. În timp ce așteptau coborârea Duhului Sfânt, ei trebuiau să rămână împreună în Ierusalim și să se dedice acesteia. Domnul le dezvăluise deja importanța acestei pregătiri în Lc11, 9-13. Puterea pe care urmau să o primească era o condiție prealabilă pentru instaurarea împărăției. Prin urmare, urmașii lui Isus Cristos trebuiau să se roage cu perseverență pentru ca această promisiune să se împlinească. Descrierea modului în care au făcut acest lucru demonstrează două caracteristici importante ale unei rugăciuni eficiente. Ei s-au rugat cu perseverență și în unanimitate. Toți, într-un singur gând, au insistat în rugăciune să se facă voia Domnului.

Prin aceasta, Dumnezeu și-a împlinit planul (Lc 11, 5-13; In 14, 13). În cele din urmă, trebuie să se  respecte ordinea stabilită pentru a face lucrarea lui Dumnezeu. Ei trebuiau mai întâi să aștepte coborârea Duhului pentru a-și începe misiunea și aceasta nu le va aparține decât atunci când își vor recunoaște dependența de Cristos și o vor cere. Deși avem prezența Duhului din momentul în care ne încredem în Cristos, trebuie să recunoaștem că avem nevoie de El și să ne supunem lui pentru a desfășura o misiune rodnică. Nu o putem face niciodată prin propriile noastre eforturi.

A DOUA LECTURĂ

Vorbind despre „încercarea de foc” pe care o sufereau (1Pt 4, 12), acest pasaj începe cu cuvinte puternice, care nu sunt ușor de conciliat cu experiența Bisericii din secolul XXI, în special în Europa.

Pe vremea lui Petru, creștinii puteau experimenta această încercare de foc în diferite moduri. Puteau fi batjocoriți pentru că practicile lor erau considerate ciudate. Puteau fi izolați de familiile lor din cauza deciziei lor de a se alătura lui Cristos sau, la un nivel mai profund puteau suferi din partea statului. Chiar dacă se pledează pentru o dată mai timpurie pentru prima scrisoare a lui Petru și, astfel, se recunoaște că nu au existat persecuții imperiale la acea vreme, trebuie să se accepte faptul că primele mișcări ale creștinilor au fost tulburătoare pentru Imperiul Roman. Moartea lui Cristos a fost legată de probleme politice. Bisericile pe care Paul le-a înființat în Grecia și Asia Mică erau clădite pe moduri de a fi în comunitate care erau în tensiune cu modul imperial dominant de înțelegere a organizării lumii. Creștinii, fie că proveneau din evrei sau neamuri, nu participau neapărat la cultul imperial și erau încurajați să dezvolte comunități în care diferențele de statut social nu jucau un rol atât de important precum în lumea imperială din jur. Ca atare, creștinii puteau fi percepuți ca o amenințare pentru ordinea stabilită, ceea ce îi făcea victimele unor repercusiuni ușoare sau severe. Suferința nu era neapărat ceva care să le pară ciudat sau neașteptat primilor creștini. De fapt, scriitorii Noului Testament fac eforturi mari pentru a arăta că suferința făcea mai mult sau mai puțin parte din experiența de a fi un urmaș al lui Cristos. Prima scrisoare a lui Petru face același lucru, amintindu-le destinatarilor săi că, din moment ce Cristos a suferit, creștinii se pot aștepta să sufere și ei (1Pt 4, 13).

EVANGHELIA

În cea de-a patra Evanghelie, Isus își încheie sfaturile către ucenici cu un discurs de adio (In 14,1-17,26). Evanghelia acestei duminici (17,1-11) îl prezintă pe Domnul Isus care mijlocește pentru ucenicii săi.  Acești ucenici răspund la învățătura Maestrului mărturisind că ei cred că Isus este Cel trimis de Dumnezeu.  Această mărturisire îi situează pe ucenici în tabăra lui Isus care luptă împotriva întunericului care cuprinde lumea.  Întrucât Isus va părăsi în curând această lume, discipolii au nevoie de sprijin și de susținere, de unde și rugăciunea de mijlocire care urmează.

Rugăciunea care urmează este recunoscută de toți comentatorii ca o mijlocire preoțească din partea lui Isus pentru ai săi, iar unii comentatori ridică solemnitatea rugăciunii la nivelul rugăciunii marilor preoți.  Această apreciere se datorează a doi factori, dintre care niciunul nu este evident în textul pe care îl avem în față.  În primul rând, potrivit lui In 19, 23, haina lui Isus era asemănătoare cu veșmintele marelui preot evreu, adică dintr-o bucată.

Mulți cred că referirea la haina lui Isus este o referire voalată la funcția sacerdotală a lui Cristos.  În al doilea rând, în scrisoarea către Evrei, autorul necunoscut îl identifică pe Isus ca fiind marele preot al mărturiei noastre, cel care mijlocește pentru ucenicii săi. În pofida acestor factori, evangheliile canonice nu-l identifică pe Isus ca preot conform preoției lui Aron. Faptul că textul este o rugăciune nu este nicio îndoială, iar noi afirmăm acest lucru, dar nu putem merge dincolo de această afirmație.

Toți sunt de acord că rugăciunea are rolul de a încheia și de a închide discursul de adio, dar nu există un consens cu privire la funcția rugăciunii ca parte a discursului.  Unii o văd ca pe o rugăciune de consacrare, în timp ce alții o identifică ca fiind o rugăciune de mijlocire.  Prima idee pune accentul pe consacrarea solemnă a Domnului Isus pentru a-L glorifica pe Tatăl în evenimentele pe care le va realiza în curând pe Muntele Calvar.  Cea de-a doua vede în rugăciune un act de mijlocire din partea Domnului Isus pentru ai săi și pentru dificultățile cu care se vor confrunta aceștia la plecarea Maestrului. Ambele funcții sunt îndeplinite în rugăciune. Consacrarea îl pregătește pe Omul-Dumnezeu pentru lucrarea mântuitoare care îl va glorifica pe Dumnezeu; apoi Isus se îndreaptă spre nevoile urmașilor săi, deoarece consacrarea sa va avea ca rezultat plecarea lor din prezența sa, ei vor avea nevoie de binecuvântarea divină pentru a îndeplini misiunea de care vor fi însărcinați.

Unitatea rugăciunii (In 17, 1-26) nu este dezbătută și nu este dificil de subdivizat discursul în componentele sale tematice.  Mai întâi, Isus se roagă pentru glorificarea sa (vv. 1-5); apoi mijlocește pentru ucenici (vv. 6-19) și se încheie cu o minunată mijlocire pentru cei care ajung să creadă în Isus prin mărturia apostolilor.  Cu toate acestea, dacă acceptăm indicațiile formale ale rugăciunii (v. 1, „Și-a ridicat ochii”; v. 9, „Mă rog pentru ei”; v. 20, „Nu mă rog numai pentru aceștia”) ca semn de diviziune, structura ar fi oarecum diferită. În versetele 6-8, Isus nu se roagă atât de mult pentru discipolii săi, cât declară că și-a făcut lucrarea înaintea discipolilor. Preferăm această a doua variantă, deoarece este fidelă textului biblic, iar v. 6-8 au mai mult în comun cu glorificarea Fiului (vv. 1-5) decât cu mijlocirea sa pentru ucenici (vv. 9-19).

Note exegetice

  1. 1-5: Bazându-se pe îndeplinirea lucrării încredințate de Tatăl, Isus începe rugăciunea prin mijlocirea pentru glorificarea Fiului și a Tatălui. Anterior, evanghelistul a subliniat că ora glorificării Fiului a rămas într-un timp viitor. De exemplu, în In 2,4 Isus însuși declară: „Nu a sosit încă ceasul Meu”. În In 13, 1 începutul discursului de adio, anunță că ora glorificării Fiului era aproape, acum nu mai este nevoie de așteptare. Astfel, „a venit ceasul” indică faptul că scopul întrupării Fiului lui Dumnezeu este pe cale să se realizeze – mai sunt doar câteva ore până la glorificarea Sa pe crucea însângerată de pe Calvar.

„Lucrurile” despre care vorbește Isus se referă la conținutul din In 14, 1-16, 33.  Asumându-și o poziție evreiască pioasă, „ridicându-și ochii spre cer”, Isus își începe rugăciunea de mijlocire.  În rugăciunile lor, evreii își ridicau ochii și, cu o voce audibilă, își rosteau rugăciunile. Ucenicii sunt prezenți în timpul rugăciunii, deși nu există nicio indicație a prezenței lor în pericopă.  Ei sunt atenți la rugăciunea Maestrului, poate că nu înțeleg întreaga rugăciune, dar sunt conștienți de faptul că Maestrul îi părăsește, dar le-a promis că nu vor fi singuri – îi va însoți până la sfârșitul veacului.

Isus mijlocește mai întâi pentru el însuși: el a fost trimis de Tatăl pentru a da viața veșnică celor pe care Tatăl, în suveranitatea sa, i-a dat-o Fiului.  Din nou, Isus afirmă tema centrală a Evangheliei lui Dumnezeu: cunoașterea lui Dumnezeu Tatăl, singurul Dumnezeu adevărat, și cunoașterea lui Isus ca fiind cel trimis de Dumnezeu. Este interesant că aici Isus se referă explicit la el însuși ca fiind „Isus Cristos” și nu cu termenul tipic de „trimis al lui Dumnezeu”.  Observăm din nou egalitatea implicată de paralelism.  A-L cunoaște pe Isus înseamnă a-L cunoaște pe Dumnezeu, prin urmare Isus este Dumnezeu în carne și oase. Preamărirea Fiului include nu numai răstignirea, ci și învierea și înălțarea, menționate aici indirect.  Făcând aluzie la întruparea sa, Isus cere ca gloria care l-a însoțit înainte de întrupare să se întoarcă la el. În versetul 1, Isus cere glorificarea sa pentru ca Dumnezeu să fie glorificat în mod egal.  În versetele 4-5, această secvență (glorificarea Fiului mai întâi, apoi glorificarea Tatălui) este inversată.  Dumnezeu este glorificat pentru ca apoi Fiul să fie glorificat.  Există o glorificare reciprocă și necesară în dumnezeire: Dumnezeu nu poate fi glorificat fără Fiul, iar Fiul nu poate fi glorificat fără glorificarea Tatălui.

În vv. 6-8 Isus face un rezumat foarte scurt al interacțiunii sale cu ucenicii.  Aceștia „au păzit cuvântul Tău… au cunoscut că toate lucrurile pe care mi le-ai dat vin de la Tine… și au crezut că Tu m-ai trimis”.  Încă de la începutul evangheliei, Ioan a afirmat că Isus a venit să reveleze gloria lui Dumnezeu, adică să-L facă cunoscut pe Dumnezeu (In 1,18). De-a lungul timpului, ucenicii au auzit cuvintele lui Isus și au observat gloria sa revelată prin semne.  În capitolul 6, ucenicii, împreună cu mulțimea, primesc instrucțiuni despre Isus, pâinea vieții, ceea ce îi face pe mulți, chiar și pe unii ucenici, să se îndepărteze de Domnul, deoarece era o învățătură dificilă.  Deși mulți dintre cei care se considerau discipoli se îndepărtează de Isus, adevărații discipoli rămân chiar și în lipsa lor de înțelegere.  Ca reprezentant al tuturor discipolilor, Petru se pronunță: „Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieții veșnice” (In 6, 68).  Adică, Petru recunoaște că nu înțelege totul pe moment, dar este sigur că în Isus are viața veșnică și nu se va îndepărta de El, în ciuda dificultății învățăturii.  Apoi, în capitolul 16, ucenicii spun că au înțeles în sfârșit că Isus nu mai vorbește în parabole (In 16, 29-30).  În pofida acestor mărturisiri din partea ucenicilor, afirmația de față a lui Isus dezvăluie un ton de asigurare și speranță care nu se regăsește anterior în narațiunea ioaneică.  În capitolele precedente suntem informați că, dintre cei doisprezece care îl însoțesc pe Isus, unul îl va trăda și unul îl va nega; restul îl vor abandona pe Domnul atunci când acesta este arestat în Ghetsemani. Cum poate, atunci, Isus să spună cu certitudine că ei au știut toate lucrurile?  Răspunsul este că ei au recunoscut că Isus este Fiul lui Dumnezeu, trimisul lui Dumnezeu (In 17, 8), iar această mărturisire este mai mult decât suficientă pentru a-i include ca aleși ai lui Dumnezeu.  Este evident că expresia „toate lucrurile” nu este folosită într-un sens absolut, nici măcar în domeniul doctrinei creștine, ci se referă la tot ceea ce este necesar pentru a păstra relația cu Dumnezeu pe care Isus o oferă adepților săi. Harul lui Dumnezeu este revelat în Isus Cristos și suntem mântuiți prin ceea ce a făcut Isus pentru noi. Singurul lucru pe care credincioșii trebuie să-l „facă” este să accepte declarația că Isus este Cel trimis de Dumnezeu. Această mărturisire ne asigură că știm tot ceea ce este necesar pentru mântuire.

Vv. 9-19:  Această secțiune lungă conține inima rugăciunii pentru ucenici.  Până acum, ei au beneficiat foarte mult de prezența vizibilă și de sprijinul direct al Domnului, dar această prezență urmează să ia sfârșit. Ei au promisiunea Duhului care va fi trimis în curând și, deși Isus a declarat deja că sprijinul și revelația pe care le va oferi Duhul este mai mult decât suficientă pentru bunăstarea grupului de ucenici, realitatea este că plecarea Maestrului îi întristează și îi slăbește. Prin urmare, Isus mijlocește acum pentru ei, cerându-i lui Dumnezeu Tatăl să vegheze asupra lor.

RUGĂCIUNE

Inimile noastre te preamăresc pe tine Doamne, căci recunoaştem în viaţa noastră lucrarea Duhului tău Sfânt. O lucrare minunată şi plină de splendoare; o lucrare ce se înalţă deasupra înţelepciunii noastre omeneşti; o lucrare ce depăşeşte înţelegerea şi priceperea măiestriei noastre pământeşti. Pentru măreţia faptelor tale ţi se cuvine laudă şi mulţumire. Duhul tău să îndrume gândurile noastre spre bunătate şi puterea Lui să încurajeze voinţa noastră şovăielnică. Cu harul tău să împodobeşti umilința inimilor noastre şi lumina Duhului tău să strălucească asupra noastră pentru a nu pierde iubirea ta. Duhul tău să ne unească în pace şi bucurie. Amin.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul „Duminica în familie” nr. 30 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: Giotto, Înălțarea

 

Hits: 104

/ Știri

Share the Post