„Trăind în Duhul celui Înviat” – meditație pentru Duminica a VI-a a Paștelui

cina

„Trăind în Duhul celui Înviat” – meditație pentru Duminica a VI-a a Paștelui

Oficiul pentru Pastorația Liturgică și Sacramente al ARCB propune câte un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului Pascal. 
 

TRĂIND ÎN DUHUL CELUI ÎNVIAT

Invocarea Duhului Sfânt este un dar făcut de Cristos celor care cred și permite fiecărui creștin să fie mereu gata să răspundă celor care întreabă de motivul speranței care locuiește în inima lor (lectura a doua). Duhul, care vine de la Tatăl prin rugăciunea Fiului, este dăruit întotdeauna cu generozitate, fără încetare (prima lectură). El vine să se instaleze în mijlocul credincioșilor și în lumea interioară a fiecărui credincios, pentru ca adevărul lui Dumnezeu și al omului să strălucească printr-un comportament blând și respectuos față de toți (Evanghelia). Prezența Duhului îl face pe om să fie convins că numai exemplul lui Cristos, urmat cu inimă deschisă și libertate, îi permite să rămână liber și să trăiască plin de încredere în Dumnezeu și în frați, convins că binele făcut valorează mult, pentru că este marcat de învierea lui Isus.

PORUNCILE ȘI IUBIREA

de Roberto Laurita

Iubirea și poruncile: iată două realități care par foarte îndepărtate, dacă nu chiar în opoziție una față de cealaltă. Potrivit unei anumite viziuni romantice a vieții, dragostea este toată spontaneitate, efuziune, tandrețe, pasiune, dar și neastâmpărare. Și, prin urmare, nu se poate pune o frână, o limită pasiunii. Porunca evocă cu totul altceva: ea miroase a impunere, a ordine. Evocă ascultarea, supunerea, respectul față de reguli.

Cum se poate, atunci, pune laolaltă inima și regulile, pasiunea și limitele, tandrețea și ordinele? Dacă vedem lucrurile astfel, cuvintele lui Isus sună ciudat, irealizabile. Și totuși, Isus pare să nu aibă îndoieli, până la a repeta aceeași frază de două ori, în câteva mici versete: „Dacă mă iubiți, veți păzi poruncile mele”.

El ne cere să-l iubim cu toată ființa noastră și, prin urmare, și cu voința noastră. Ne cere să ne încredem în el, să ne abandonăm lui, renunțând întotdeauna la propriul nostru mod de a judeca, de a evalua, de a acționa. Ne cere să îi încredințăm viața noastră, punându-ne pe calea pe care el a trasat-o, pe Calea care este el însuși.

Nu este vorba despre o autostradă cu trei sau patru benzi pe sens, dar este o cale îngustă și abruptă. Direcțiile pe care ni le oferă nu sunt unele pe care să le ignorăm. Astfel, departe de a aluneca repede pe asfalt, avem de-a face cu pietre și pasaje abrupte, uneori trebuie să ne agățăm de stânci. Credința, până la urmă, se încearcă tocmai în astfel de momente: ne încredem în el, chiar dacă trebuie să ne confruntăm cu riscuri și pericole.

Chiar dacă pornim pe alte căi, mai puțin anevoioase este inutil să ne imaginăm un creștinism fără porunci: pur și simplu nu există. Conflictul care apare între mentalitatea noastră și planul lui Dumnezeu este cât se poate de firesc. Și astfel nu lipsesc momentele chinuitoare. Există pentru fiecare ucenic, ca și pentru Isus, o grădină de măslini.

Totuși, nu suntem singuri. Nu suntem lăsați singuri, cu temerile noastre și cu momentele noastre de descurajare. Isus ne asigură un tovarăș de drum, discret, dar mereu prezent, un mângâietor, un îndrumător care ne conduce spre adevărul Evangheliei: Duhul Sfânt. Fără el, a pune laolaltă iubirea și ascultarea, încrederea și poruncile, pacea inimii și truda zilnică ar fi imposibil. Dar Duhul este cu noi tocmai pentru a realiza imposibilul, tocmai pentru a construi Împărăția folosindu-ne de fragilitatea și slăbiciunea noastră.

COMENTARIU LA LECTURI

Comunitatea ucenicilor, edificiul spiritual și trupul lui Cristos, este manifestarea vizibilă a prezenței lui Dumnezeu în mijlocul umanității. O prezență spirituală care, departe de a fi abstractă și intangibilă, este, în schimb, foarte concretă în slujirea celor fragili. Un pic ca frunzele: mereu îndreptate spre cer, de la care primesc lumina pentru a trăi, și capabile doar împreună să facă puțină umbră pentru cei care caută răcoare.

Biserica primară începe să capete o structură care să recunoască, prin apostoli, noile carisme pe care le dă Duhul Sfânt: unii sunt chemați la rugăciune și la slujirea Cuvântului, alții la slujirea lui Cristos în sărăcie (prima lectură).

Înțelepciunea și fidelitatea lui Dumnezeu dau naștere unui cântec de laudă: poporul care crede în iubirea Domnului îl va vedea la lucru în momentele cele mai critice (psalmul responsorial).

Din nou revine imaginea pietrei aruncate, care acum este piatra de temelie: Domnul Isus, răstignit și înviat, este temelia Bisericii; el este piatra de temelie pentru toți ceilalți copii ai lui Dumnezeu, pietrele vii ale unei noi clădiri spirituale (a doua lectură).

Să ne întoarcem pentru o clipă la Cina cea de Taină, la lungul dialog dintre Isus și ucenici. Isus se duce să pregătească un loc pentru discipoli, un loc la care nu se poate ajunge decât prin Isus însuși, calea, adevărul și viața; Isus este cel care revelează chipul Tatălui, căci toată existența sa a rămas în el și a făcut lucrările sale (evanghelia).

PRIMA LECTURĂ

Luca, la începutul cărții Faptele Apostolilor, își prezintă narațiunea ținând cont de itinerariul geografic al misiunii apostolice: Ierusalim, Iudeea, Samaria până la marginile pământului (Fap 1,8). Evanghelia care a pornit de la Ierusalim cu Paștele lui Isus trebuie să radieze în toată lumea până la marginile pământului. Mijloacele alese de Cel Înviat nu au fost altele decât proprii săi discipoli, care au fost trimiși să vestească vestea cea bună prin mărturia și cuvântul lor. Episodul acestei duminici îl prezintă pe Filip în Samaria, o regiune situată la nord de regatul lui Iuda și deci de Ierusalim. În acest ținut străvechi, unde s-a instaurat regatul antagonist celui davidic, Isus a trecut și el și a întâlnit ostilitate (Lc 9,52) și ospitalitate (In 4), ca și în alte părți. Samaria și locuitorii ei erau evrei, dar cu siguranță nu în același mod ca locuitorii Iudeii, căci fuseseră deportați cu zeci de ani înainte de sosirea lui Nabucodonosor în țara lui Israel. Întoarcerea lor în țara Canaanului nu a fost una nedureroasă, iar primirea celor rămași în țară nu a fost de la sine înțeleasă. Se poate spune că tocmai această primă misiune din Ierusalim a apostolilor a fost veriga care a făcut legătura între misiunea către evrei, primii destinatari ai Evangheliei, și misiunea către neamuri, care va ocupa o mare parte din relatarea Faptelor Apostolilor, prin Petru (Fap 10) și cu misiunea mult mai amplă a apostolului Paul (Fap 13-28). Misiunea lui Filip nu prezintă caracteristici particulare care să se deosebească de cele ale celorlalți apostoli din Iudeea: el îl predică pe Cristos și face semne, datorită prezenței Duhului, punând pe fugă bolile și demonii, așa cum s-a întâmplat și în timpul misiunii publice a lui Isus. Primirea predicării și a minunilor, așa cum era de așteptat, este extraordinară și nu se semnalează nicio rezistență, așa cum s-a întâmplat în cazul lui Isus (Lc 9,53-56). Ceea ce urmează este demn de remarcat: misiunea lui Filip are nevoie de confirmarea bisericii din Ierusalim, care are autoritatea de a invoca darul Duhului asupra celor care acceptă Evanghelia. Duhul Sfânt nu este dat oricui care pretinde că poate să-l invoce. Ca dar al Celui Înviat către comunitatea apostolică, el rămâne disponibil pentru toți, dar în perimetrul și prin medierea experienței apostolice originare. Nimeni nu poate pretinde darul Duhului sau să invoce vreun drept asupra lui (așa cum a vrut Simon Magul, cf. Fap 8,18-25) fără a fi în comuniune cu Biserica celor Doisprezece. În biserica primară nu lipsesc experiențele și atelierele misionare în funcție de destinatarii întâlniți, dar rodul misiunii este comuniunea cu mărturia apostolică care atestă pentru prima dată învierea lui Cristos. Duhul Sfânt, pe de altă parte, nu vrea să fie altceva decât principiul și condiția de posibilitate a comuniunii în biserică și între biserici.

A DOUA LECTURĂ

Prima Scrisoare a lui Petru a însoțit aceste duminici de Paști, permițându-ne să intrăm în contact cu una dintre cele mai importante experiențe ale creștinismului în devenire. Prin această scrisoare, de fapt, ne dăm seama de situația dificilă cu care s-au confruntat comunitățile creștine de la sfârșitul secolului I. În același timp, nu putem să nu fim uimiți de profunzimea cu care aceste prime generații au trăit viața creștină, atât de mult încât această scrisoare nu numai că a devenit parte din Biblia creștină, dar de fiecare dată când o citim ne putem inspira pentru viața de astăzi. Situația descrisă este cea a persecuției, a celor care, fără să fi făcut nimic rău sau reprobabil, suferă suferințe și daune. Ori de câte ori cineva suferă o nedreptate există întotdeauna tentația de a ne restabili singur dreptatea, prin răzbunare violentă sau prin forme nu sângeroase, dar nu mai puțin otrăvitoare. Conștiința creștină transmisă de prima scrisoare a lui Petru, în schimb, insistă asupra faptului că „este mai bine să suferi făcând binele decât făcând răul”, invitându-i pe creștinii din toate timpurile să nu ia nici calea răzbunării, nici pe cea a justiției de tip „fă-ți singur dreptate”, ascultând de falsa prejudecată că astfel s-ar îndepărta povara de a fi fost umilit și mortificat. Exemplul care trebuie urmat este cel al lui Isus, „drept pentru cei nedrepți”, care a suferit moartea, dar a primit de la Dumnezeu pecetea vieții prin înviere. Dacă acesta este modelul, atunci creștinul știe că a nu se răzbuna nu este o atitudine supusă și pasivă în fața răului care avansează, ci este încredere în acțiunea lui Dumnezeu care găsește întotdeauna căile sale, la timpul său, pentru a restabili dreptatea. Orice formă de răzbunare devine un nou abuz de putere și violență care nu remediază răul pe care îl distruge. Motivul? Dumnezeu l-a înviat pe Cristos din morți, așa că, dacă el nu s-a răzvrătit împotriva răului pe care l-a suferit, păstrându-și încrederea în Dumnezeu, cei care se recunosc ca aparținându-i sunt chemați să adopte atitudinea conformă cu învățăturile sale, fără a căuta scurtături care alimentează calea circulară a răului.

Ce trebuie deci să cultive un creștin pentru a trăi ca Maestrul său? Autorul dă două indicații importante, una interioară și cealaltă exterioară: „adorarea lui Cristos în inimile voastre” și „buna purtare în Cristos”. Buna conduită este explicată prin două cuvinte importante: blândețe și respect, cheile de boltă ale comportamentului creștinului în orice situație. Blândețea nu trebuie confundată cu înălțimea sau cu un stil ceremonios în relații, ci mai degrabă cu blândețea, o atitudine care îndepărtează orice formă de violență și de agresivitate distructivă. Isus însuși s-a descris ca fiind „blând și smerit cu inima” (Mt 11, 27). Respectul poate fi înțeles și ca o teamă care trezește un lucru măreț, cum ar fi să te gândești că pentru acel frate sau soră care îți face rău a murit Cristos. Astfel, dragostea pentru Cristos ne îndeamnă să ne gândim bine la lucruri și să ne evaluăm instinctele de răzbunare într-o altă lumină. Dacă comportamentul creștinului este întemeiat pe conștiința valorii fiecărei persoane în fața lui Cristos și este lipsit de orice formă de violență, acest lucru nu poate fi decât rezultatul prezenței lui Isus înviat în inima sa.

„El este o prezență care trebuie adorată, adică la care trebuie să se apeleze clipă de clipă în viață. Darul lui Cristos primit la botez ajunge să locuiască în rădăcinile cele mai adânci ale credinciosului și rămâne mereu o sursă din care izvorăsc acele decizii vitale care deschid orizonturi de pace și bunătate.

EVANGHELIA

Paracletul. Apropierea sărbătorii Rusaliilor și, prin urmare, sfârșitul timpului pascal, este caracterizată de tema trimiterii Duhului Sfânt, darul pe care Domnul cel Înviat îl face comunității de ucenici pentru misiunea lor în lume. În această a șasea duminică din timpul pascal citim continuarea discursului de duminica trecută, în care Isus le-a anunțat ucenicilor săi prezența Mângâietorului; acesta le va da putere să respecte poruncile sale și să trăiască în el și în Tatăl. Discursul despre Duhul Sfânt se înscrie în indicația de a respecta poruncile: la început, Isus spune că respectarea lor este modul concret de a trăi iubirea (v. 15); același lucru se repetă la sfârșitul discursului (v. 21). Singura diferență este schimbarea destinatarului: mai întâi „voi” al comunității, apoi „tu” al credinciosului. Darul Duhului nu poate fi primit în afara relației cu Cristos, pentru că este darul său. A păzi poruncile, de fapt, nu înseamnă a executa ordinele primite, ci a accepta instrucțiunile Maestrului în intenția lor cea mai profundă, împărtășind spiritul său și modul de a acționa exemplificat de el însuși prin comportamentul său. Duhul, fiind o realitate invizibilă, nu trebuie confundat cu ceva abstract sau cu o simplă senzație, pentru că iubirea pentru Cristos trebuie demonstrată prin comportamentul vieții, așa cum afirmă și cea de-a doua lectură. Spiritul este numit „Paraclet”, adică avocatul, mângâietorul, cel care știe să stea alături, cel care mijlocește, cel care poate fi invocat. Mai precis, este vorba de „un alt Paraclet”, spune Isus, pentru că primul Paraclet este el însuși, care s-a făcut fratele nostru și care, prin umanitatea sa, a făcut posibilă parcurgerea drumului pentru a vedea fața Tatălui. Sarcina acestui „alt Paraclet” este descrisă prin aceste acțiuni: „este dat”, vine „ca să rămână cu voi pentru totdeauna”, „rămâne cu voi”, „va fi în voi”. Prin urmare, Duhul poate fi înțeles în dimensiunea sa esențialmente relațională: este dat de Dumnezeu omenirii, este invitat și este trimis continuu de Tatăl; este constituit pentru a „rămâne”, adică pentru a menține mereu activă relația dintre Dumnezeu și omenire; mai mult, Duhul locuiește de bunăvoie în inimile noastre, astfel încât să fie îndepărtate toate formele de singurătate interioară care îndepărtează speranța, încrederea și caritatea.

Relația de rugăciune. Duhul care plutește deasupra apelor (Gen 1,2) și care a permis lumii să fie creată și să devină vizibilă, acționează și în inimi, acolo unde numai Dumnezeu poate vedea, în cea mai profundă intimitate a oamenilor. Pentru cei care acceptă acest dar, lumea lor interioară devine capabilă să aducă la sine pe Celălalt, atât prezența lui Dumnezeu, cât și prezența celorlalți. O dovadă în acest sens este rugăciunea personală, în special rugăciunea de mijlocire: atunci când cineva se roagă pentru ceilalți cu încrederea deplină că ceea ce dorește să se întâmple pentru cineva – sănătate, pace, iertare, viață… – Dumnezeu dăruiește în virtutea celor care se roagă pentru el. Dacă această realitate nu ar exista, la prea puțin ar servi rugăciunea neîncetată a Bisericii, care se îndreaptă mereu spre Dumnezeu nu numai pentru ea însăși, ci pentru toți, vii și morți. E Duhul Sfânt, trimis de Tatăl și primit de credincioșii în Cristos cel care face posibilă comunicarea vitală între lumea vizibilă și cea invizibilă a lui Dumnezeu. Orice rugăciune este întotdeauna plăcută lui Dumnezeu, pentru că el dorește comuniunea cu ai săi, altfel cuvintele lui Isus ar cădea în surdină: „Eu sunt în Tatăl meu și voi în mine și eu în voi”. Duhul dăruit pentru a rămâne ne asigură faptul că relația cu Dumnezeu și cu frații nu este niciodată întreruptă, ci o cale de comunicare este întotdeauna posibilă.

Un dublu adevăr. Duhul este numit și „al adevărului”. Aceasta este una dintre temele principale ale întregii Evanghelii după Sf. Ioan. Este suficient să ne amintim întrebarea lui Pilat adresată lui Isus: „Ce este adevărul?” (In 19,38) și, înainte de aceasta: „Harul și adevărul au venit prin Isus Cristos” (In 1,17). „Adevărul” este un concept greu de explicat, deoarece în trecerea de la plăsmuirea biblică-iudaică la limbajul greco-elenistic folosit de evangheliști, sensurile, pe de o parte, se amplifică, pe de altă parte, se pierd. Sintetic, se poate spune că pentru lumea iudaică adevărul este un concept de relație, atât de mult încât cuvântul ebraic pentru „adevăr” este același cu cel pentru „fidelitate”. Adevărat este tot ceea ce rămâne fidel cuvântului dat, așa cum face Dumnezeu cu promisiunile sale. Nu întâmplător diavolul este numit mincinos încă de la început. Credința este o realitate care se trăiește în relații, iar poporul lui Israel a văzut de multe ori că Dumnezeu este credincios în a fi eliberatorul și mântuitorul turmei sale. De aceea este numit pe bună dreptate Dumnezeul cel viu și adevărat. Cuvântul grecesc folosit de cel de-al patrulea evanghelist, dacă presupune acest fond semitic, adaugă în același timp un sens, poate mai abstract, legat de ceva care se revelează: mai întâi există o realitate care este ascunsă, apoi intervine cineva pentru a îndepărta vălul care o acoperea și o manifestă, astfel încât nu mai rămâne ascunsă. Evanghelistul, aplicând conceptul de adevăr la persoana lui Isus, arată clar că în el Dumnezeu a fost pe deplin credincios promisiunilor sale și că în el și-a dezvăluit pe deplin planul său de mântuire, fără ca nimic din ceea ce trebuia să știm să rămână în umbră. Duhul adevărului, continuă Isus, nu poate fi primit de cei care îmbrățișează stilul minciunii și al înșelăciunii, numit de Ioan „lumea”, ci doar de cei care acceptă să fie luminați și să vină la lumină (In 3,21), așa cum a făcut Fiul lui Dumnezeu, devenind om ca și noi.

Scopul Duhului Sfânt. Sarcina Duhului este de a conduce la întregul adevăr, aducând în atenție cuvintele lui Isus, care sunt duh și viață (In 6,63). Așa cum a spus Isus în evangheliile din duminicile anterioare, scopul întregii lucrări a lui Dumnezeu este viața omului și, prin urmare, venirea Fiului în trup și venirea Duhului în inimile credincioșilor nu au alt efect decât viața omului: „Eu trăiesc și voi veți trăi”.

O altă dimensiune nu trebuie să treacă neobservată: cea a „venirii”. Isus spune: „Voi veni la voi”, iar despre Duh se spune că este trimis, este trimis de Tatăl pentru rugăciunea lui Isus, ca să rămână și să-i conducă pe ucenici. Din nou, se prezintă un aspect dinamic care cere disponibilitatea de a face loc celuilalt, acceptarea în inimă a celuilalt de la sine, constanța în invocare, răbdarea de a ști să îl aștepte pe Mângâietorul desăvârșit al sufletului. Isus a fost numit „cel care vine” (In 1,29) în întâmpinarea oamenilor, ca un frate, pentru a-i învăța viața de fii. Misterul pascal al lui Isus nu este, așadar, o privare de prezența sa, ci o intrare în dimensiunea învierii, în care Duhul are loc deplin de acțiune. Iar acolo unde este Duhul există comunicare deplină, reconciliere fericită, comuniune perfectă.

RUGĂCIUNE

În modul nostru de gândire, Isus, iubirea este sinonimă cu spontaneitatea și pare complet detașată de voință, de decizie, de alegere. Dar tu ne amintești că, dacă te iubim cu adevărat, suntem gata să respectăm poruncile tale, să punem în practică cuvintele tale. Nu te mulțumești cu vorbe frumoase sau cu declarații intense: ne chemi la proba faptelor. Numai dacă suntem dispuși să ne lăsăm călăuziți de cuvintele tale, de instrucțiunile tale, suntem considerați adevărați discipoli. El este cel care ne amintește cuvintele tale și ne sugerează ce ai fi făcut tu dacă ai fi fost în locul nostru; el este cel care, în fața unor situații noi, ne arată calea adevărului și calea la fel de solicitantă a carității. El este cel care, cu imaginația care îl caracterizează, trasează noi drumuri și dă naștere unor inițiative cu parfum de Evanghelie; El este cel care continuă să dărâme zidurile care îi separă pe oameni și să construiască punți pentru a uni popoare și culturi considerate îndepărtate; El este cel care deschide o cale de reconciliere și fraternitate în regiuni neexplorate până acum. (Roberto Laurita)

Imagine: Cina cea de taină, Duccio

Hits: 161

/ Știri

Share the Post