„Comunitatea se naște din cel înviat” – meditație în Duminica a II-a a Paștelui

Oficiul pentru Pastorația Liturgică și Sacramente propune un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului Pascal 2023.

Duminica aceasta este sărbătoarea credinței împărtășite, a milostivirii primite și dăruite. Punctul culminant al mărturisirii de credință a lui Toma la Cina cea de Taină, „Domnul meu și Dumnezeul meu” (Evanghelia), se potrivește cu comunitatea creștină din prima lectură care îl primește Celui Înviat în împărtășirea darurilor primite. Nu o viziune privată sau intimă, ci o împărtășire comunitară a bunurilor materiale, pentru că se simte parte din darul milostivirii divine dăruite tuturor. A fi renăscut la botez este un act de milostivire, a împărți pâinea este milostivire, a cultiva relațiile fraterne este milostivire. Fiind un dar de la Dumnezeu, ea renaște toate lucrurile și le transformă, astfel încât oricine o acceptă cu tot mai multă disponibilitate devine el însuși un dar prețios pentru lume. În mod gratuit am fost renăscuți în botez și numai în gratuitate putem continua să fim purificați și răscumpărați (lectura a doua).

DRUMUL LUI TOMA

de Roberto Laurita

Ca în fiecare an, în a doua duminică de Paști, suntem invitați să parcurgem același drum ca și Toma, să trecem de la necredință la credință, de la nevoia de a vedea și de a atinge la recunoașterea relației unice care ne leagă de Isus. Obiecția lui nu este cea a spiritului pozitivist care crede doar în ceea ce cade sub incidența simțurilor. „Truda” lui este cu totul alta. Bucuria celorlalți apostoli contrastează cu atitudinea lui, poate pentru că poartă încă rănile, suferința, durerea acelei vineri pe care nu o poate uita: Isus, stăpânul, arestat și condamnat, biciuit și pironit în cuie pe cruce, mort după o scurtă agonie și așezat într-un mormânt. Toate acestea nu pot fi înlocuite de o bucurie care pare aproape să anuleze drama care tocmai s-a petrecut.

În cele din urmă, el, Toma, nu vrea să fie victima unei gafe, nu vrea să cadă într-o iluzie care va face loc mai târziu unei dezamăgiri și mai amare. Prin urmare, dacă Înviatul este cu adevărat cel care a fost răstignit, dacă a sosit timpul să pună capăt tristeții și să se bucure, atunci el vrea să atingă semnele pasiunii care l-a făcut să sufere în mod indicibil.

De altfel, trebuie recunoscut că Isus însuși, atunci când apare discipolilor săi, face un gest foarte natural pentru a-și manifesta identitatea: „le-a arătat mâinile și coasta”. Patimile și moartea nu sunt, așadar, un episod care să fie înlăturat cu repeziciune și în grabă, ca un capitol mai puțin glorios, un incident de parcurs. Cel Înviat poartă urmele acelei treceri teribile care este motivul domniei pe care o exercită acum asupra istoriei. Cel care este în glorie este robul care a acceptat să poarte păcatele tuturor. Acesta este punctul de cotitură decisiv pentru a ajunge la credința pascală: să accepți că patima și moartea au fost tunelul dureros spre glorie, să lași în urmă senzația amară a eșecului și a ratării și să te deschizi acțiunii lui Dumnezeu care a spus ultimul cuvânt despre mărturia Fiului. De la el, Toma, iese în acest moment mărturisirea de credință care reprezintă o piatră de hotar în istoria comunității creștine: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” Încă o dată, apostolul ne uimește cu ceea ce reușește să exprime în câteva cuvinte. Nu declarația unui adevăr, ci imboldul, fără nicio ezitare, de a trăi o relație unică, o legătură care transformă, transfigurează existența. După ce a renunțat la apărări, Toma acceptă „noul” ca pe un dar care trebuie recunoscut și trăit, fără să se oprească asupra trecutului, fără amânare.

COMENTARIU LA LECTURI

Sinteza vieții primei comunități creștine conține toate elementele fundamentale și pentru viața noastră comunitară: Euharistia, rugăciunea, ascultarea Cuvântului, fraternitatea și solidaritatea (prima lectură). “Iubirea lui este veșnică”: acesta ar trebui să fie refrenul vieții noastre, înaintea oricărui eveniment. Orice ajutor din partea Domnului este un semn de mântuire; orice piatră aruncată ar putea deveni o piatră de temelie (psalmul responsorial). Petru ne amintește că prietenia cu Dumnezeu este singura și cea mai mare comoară care nu poate putrezi. Chiar dacă această relație trece prin încercări, ea nu poate ieși decât mai puternică de fiecare dată (a doua lectură).

Îndoiala lui Toma este și a noastră, iar lipsa lui de credință este la fel de mare ca și dorința lui de a ști că Domnul este într-adevăr viu și prezent în viața lui. Nouă, Domnul ne promite binecuvântarea celor care, deși nu l-au văzut, cred în el și îl iubesc: are multe modalități de a ne întâlni, iar de multe ori ochii noștri sunt cei care sunt închiși (Evanghelia).

PRIMA LECTURĂ

Luca, autorul Evangheliei și al Faptelor Apostolilor, trasează coordonatele fundamentale după care a fost concepută comunitatea creștină timpurie. Intenția sa explicită este de a oferi o “relatare ordonată” a ceea ce s-a întâmplat cu Isus și cu ucenicii săi în prima oră. El încearcă să compună o descriere a conflictelor, dar și a rezolvărilor găsite; a relațiilor obositoare, dar și a căilor de reconciliere urmărite. Cele câteva versete care încheie capitolul doi sunt prezentate în general ca un rezumat al modului în care ar trebui să trăiască comunitatea creștină ideală. Poate că este înșelător să relegăm aceste caracteristici la nivelul imaterial, deoarece Luca nu descrie idei sau utopii, ci realități concrete cu care se confruntau comunitățile din Ierusalim și Antiohia. Dacă gestionarea bunurilor personale și comunitare, în fiecare generație, a creat motive de dezbinare și discordie, soluția găsită de primii ucenici este aceea de a pune în comun averea fiecăruia, astfel încât nimeni dintre ucenici să nu cadă în sărăcie. Economia solidară are succes atunci când se are curajul de a împărți, deoarece circulația bunurilor a salvat întotdeauna familiile și comunitățile de la ruina economică și socială. Există multe episoade în istoria bisericii care arată că creștinii s-au distins prin acțiuni de împărțire, o împărțire a bunurilor, chiar și a celor private, în sprijinul celor mai nevoiași. Adevărata bogăție nu este cea care ajunge în mâinile câtorva persoane, ci cea care face ca viața să aibă sens pentru cât mai mulți oameni. Centrul dinamic și propulsor al unui astfel de angajament social, așa cum afirmă Luca, apare din frângerea pâinii, din amintirea acelei Euharistii pe care Isus a învățat-o mai întâi și a transmis-o celor de-ai săi. Celebrarea Euharistiei, în acest fel, nu se reduce la un fetiș al apartenenței la un grup religios, așa cum s-a întâmplat adesea în mare parte din istoria creștină, ci este punerea în aplicare a poruncii Domnului în atenția continuă față de cei săraci și nevoiași. Adevărata închinare plăcută lui Dumnezeu este fraternitatea umană care trece în mod necesar prin ajutor, inclusiv financiar. Luca precizează că frângerea pâinii se face în spirit de laudă, cu bucurie și simplitate de inimă. Acestea sunt atitudini importante care îi avertizează pe credincioși să nu lase loc tristeții, lăcomiei, geloziei, duplicității și ipocriziei. Simplitatea inimii, în special, este punctul de sosire al vieții spirituale, potrivit cu ceea ce cere psalmistul: “dă-mi o inimă simplă” sau, potrivit noii traduceri: “ține-mi inima unită” (Ps 86,11). Numai o inimă unită și o comunitate reunită în jurul prezenței Celui Înviat, care își reînnoiește acțiunea în Euharistie, poate avea puterea de a frânge pâinea vieții pentru ca aceasta să devină hrană pentru umanitate.

A DOUA LECTURĂ

Scrisă într-o perioadă de persecuții, prima scrisoare atribuită apostolului Petru este o cateheză despre cum trebuie trăit botezul creștin, primul Paște al credincioșilor. Invitația de a fi bucuroși în necazuri nu poate fi decât o reflectare a condiției creștinului, chemat să se conformeze Stăpânului său, Răstignit înviat. Tribulațiile și persecuțiile sunt o condiție normală în care se desfășoară viața creștină. Așa a fost pentru Isus și așa va fi pentru fiecare dintre discipolii săi. Noutatea creștină constă în faptul că încercările pot fi trăite cu bucurie, pentru că darul învierii lui Cristos este deja posedat de credincioși prin credința care lucrează în inimile lor. Astfel, încercarea devine un creuzet pentru a purifica metalul prețios al vieții înviate. Credința nu se ia de la sine și cere să fie hrănită și testată. Dimpotrivă, este necesar să se cultive o atitudine de acceptare încrezătoare a acțiunii lui Dumnezeu în toate aceste realități, pentru a putea mărturisi apartenența la Cristos într-un mod și mai autentic. Acesta este fundamentul versetelor care deschid cea de-a doua lectură, în care este prezentat planul etern al lui Dumnezeu Tatăl: “El păstrează în ceruri, adică la El însuși, o moștenire care nu este coruptă de uzura timpului, nu este pusă în pericol de avariția hoților și nici nu poate fi alterată autenticitatea ei. Ceea ce se află în mâinile lui Dumnezeu nu poate scăpa și nici nu se poate schimba, pentru că iubirea sa, așa cum spune psalmistul, “durează în veci” (Ps 135). Ce poate fi mai liniștitor decât să știi că ești ținut în mâna Creatorului? Mai mult, cum se poate exprima în mod adecvat lauda și recunoștința pentru vocația creștină care reînnoiește sensul vieții, eliberându-l pe credincios de orice teamă de moarte? La urma urmei, orice tristețe și orice păcat, orice nedreptate și lăcomie se ascund de frica de moarte. Creștinul nu trăiește cu speranța de a nu muri sau de a se feri de necazurile vieții, cum ar fi bolile și dificultățile; mai degrabă, el știe că este locuit de o speranță vie, care îl susține, în deplina conștiință că nu este un bun deja dobândit, ci își are temelia solidă în realitatea învierii lui Cristos, pecetea divină a istoriei biblice a lui Isus din Nazaret. De mare interes este, așadar, expresia care dezvăluie realitatea credinței în Cel Înviat: suntem regenerați. A crede, de fapt, are sarcina de a ne face capabili să trăim, să respirăm cu același spirit al lui Dumnezeu, acel Duh Sfânt care se dăruiește continuu pentru ca trupul lui Isus să se adune și să rămână unul. Credem în Cristos pentru a trăi cu o libertate totală de orice teamă. Aceasta este realitatea care îi susține pe martirii de ieri și de azi și îi tulbură pe păgânii de atunci, precum și pe cei din jurul nostru, mereu preocupați să nu piardă bucăți din puținul de existență pe care cred că îl posedă ținându-l în mână.

EVANGHELIA

Perioada pascală este celebrată în cele cincizeci de zile dintre Paște și Rusalii, un interval mai lung decât Postul Mare, care constă în patruzeci de zile caracterizate de spiritul de convertire. Nu sunt doar câteva zile în plus sau în minus care dau valoare lucrurilor.

Nu se poate nega că Postul Mare este în vederea Paștelui și acesta merită să fie celebrat mai mult timp, pentru ca sufletul credinciosului să se formeze pentru a avea o atitudine zilnică mai pregătită pentru laudă, pentru recunoștință, pentru a trăi, adică potrivit cu Euharistia. Din aceste cincizeci de zile, primele optsprezece constituie matricea fundamentală a tot ceea ce se celebrează: de fapt, de la Paști și până în această a doua duminică, se citesc textele aparițiilor Celui Înviat, se cântă Aleluia și se celebrează în mod solemn ca și cum ar fi ziua de Paști, deoarece aceasta cuprinde toate cele opt zile ale săptămânii.

Timpul învierii. Rădăcina acestui mod de a percepe celebrarea Paștelui se găsește în Evanghelia, în care evanghelistul al patrulea este preocupat să transmită memoriei viitoare că Isus înviat apare în seara aceleiași zile și “opt zile mai târziu” se prezintă din nou celor ai săi. Indicarea unui ritm ebdomadar în aparițiile Celui Înviat este deosebit de interesantă și distinge a patra Evanghelie de cele sinoptice. Nu se știe dacă comunitatea evanghelistului cunoștea deja duminica așa cum o cunoaștem noi și dacă s-a preocupat să instituționalizeze un precept festiv. Importanța duminicii creștine precede regula preceptului festiv, care, de-a lungul anilor, a acumulat alte motive de odihnă sau cerințe calendaristice. în centrul atenției evanghelistului se află întâlnirea dintre Isus și ucenici în Cenaclul din Ierusalim. Învierea sa, care a avut loc în prima zi a săptămânii, redefinește timpul creației într-o altă lumină: nu mai este doar începutul unei săptămâni de muncă și de angajament în așteptarea odihnei sabatice, ci devine o participare la opera creatoare a lui Dumnezeu, pentru că în această zi Înviatul le dăruiește Spiritul discipolilor săi pentru ca aceștia să aducă în lume spiritul de reconciliere și de pace. Așa cum Sabatul a fost voit de Dumnezeu pentru a întrerupe munca omului care obosește și obosește, tot așa celebrarea duminicală în jurul Celui Înviat devine momentul în care credincioșii se inspiră din bogăția Paștelui, pentru ca fracturile, păcatele și diviziunile săptămânii să se recompună în unitate. Textul Didahiei, datat spre sfârșitul secolului I, ne amintește că adevărata jertfă plăcută lui Dumnezeu este reconcilierea în comunitate, singura condiție necesară pentru a putea celebra Euharistia în “ziua Domnului” (Didahia 14,2).

O centralitate care se reînnoiește. Dacă privim dincolo de această indicație a ritmului temporal al aparițiilor Celui Înviat, trebuie subliniate cel puțin alte două aspecte esențiale pentru memoria evanghelică: centralitatea lui Isus și credința ucenicilor. În ceea ce-l privește pe primul, evanghelistul exprimă aproape o centralitate “fizică”: “stătea în mijloc”. Inima vieții unei comunități creștine este prezența lui Isus, care este motorul ei și radiatorul vieții discipolilor săi. Fără polemică, dar cu un ochi critic, evanghelistul interzice orice formă de adunare care nu îl are ca motivație principală pe Isus. Creștinii nu se adună pentru anumite interese politice, economice sau familiale, nu se adună pentru a întări legăturile de prietenie sau pentru a se ocupa de treburile vieții cotidiene. Motivul adunării lor este Isus, acceptat ca fiind înviat, activ și la lucru în istorie prin prezența și angajamentul generos al discipolilor săi.

De la el vine Duhul Sfânt, care pune în aplicare și însoțește misiunea, de la el se deschid porțile reconcilierii și este întotdeauna cel care oferă posibilitatea de a deveni noi făpturi. suflarea cu care Înviatul dăruiește Spiritul este un semn al acestei reînnoiri a creației: așa cum în Geneză omul a fost creat prin suflarea lui Dumnezeu în nările sale, tot așa noua umanitate trăiește datorită suflării Înviatului care animă viața de comuniune, reconciliere și pace. Isus este în mijloc și trebuie să fie în mijloc, întotdeauna, în viața discipolilor săi, pentru că nu are alt loc în care să acționeze ca Domn și Stăpân.

Credința și comunitatea lui Isus. În ceea ce privește credința ucenicilor, Evanghelia reușește să reunească mai multe paradoxuri care sunt atât de asemănătoare cu viața noastră de credincioși. Absența lui Toma la prima întâlnire cu Cel Înviat nu numai că evidențiază dificultatea de a crede a unui apostol (de talia lui Toma!), dar mai ales ne verosimilitatea celorlalți apostoli, care, deși L-au văzut pe Cel Înviat cu ochii lor, par incapabili de a face credibilă experiența lor de credință pentru Toma. Isus trebuie să vină a doua oară, în prezența lui Toma, pentru a-i permite acestuia să-și mărturisească credința cu una dintre cele mai înalte expresii ale întregii experiențe creștine: “Domnul meu și Dumnezeul meu”. Această relatare ne permite să înțelegem că credința se naște din întâlnirea cu Isus și că numai el poate fi începutul și fundamentul credinței fiecăruia dintre discipolii săi. Dacă comunitatea ar pretinde să nască credința în Isus prin orice alt mijloc, s-ar dovedi în curând o școală filosofică sau un club de inițiați care nu au la inimă itinerariul persoanei individuale, ci doresc doar să afirme drepturile grupului, punând pe locul doi primatul lui Cristos, care a venit să cheme pe fiecare persoană pe nume. O a doua consecință se referă la darul credinței către comunitate: Toma, chiar dacă îi este greu să-i creadă pe frații săi în credință, se duce la comunitate, pentru că aceasta a fost aleasă de Domnul pentru a fi locul manifestărilor sale. Acolo Isus îi cheamă să interacționeze cu el și să trăiască credința fiecăruia în beneficiul tuturor. Toma, de fapt, se află în comunitatea care îl declară pe Isus “Domnul meu și Dumnezeul meu”. Dacă aceasta, potrivit celui de-al patrulea evanghelist, este cea mai înaltă mărturisire de credință care poate fi făcută pentru Isus în fața sa, ea nu se naște spontan, ci este rodul unui parcurs personal care include momente de entuziasm, îndoială și nesiguranță, necesare în orice parcurs autentic de credință. Faptul de a fi în comunitate servește tocmai pentru a le reaminti celor care fac parte din ea că trădările lui Petru sau ezitările lui Toma sunt momente deja acceptate de Domnul, astfel încât a crede în el este omenește posibil și eficient. A crede nu înseamnă a avea o idee fixă, ci o relație care trebuie menținută și în care trebuie să fii, acceptând tăceri și cuvinte, căldura și entuziasmul, truda și bucuriile.

REFLECȚIE PENTRU TIMPUL PASCAL

MÂNTUIREA SUFLETULUI

de Alberto Carrara

Învățătura bisericii, precum și sensibilitatea spirituală a creștinismului, modelată de o practică bimilenară a credinței și de o cercetare teologică tot mai aprofundată, găsesc o trimitere clară și incontestabilă la discursul privind mântuirea sufletului. Accentul pus pe atingerea acestui scop, atât în lucrarea Bisericii, prin intermediul slujitorilor și sacramentelor, cât și în viața de credință a fiecărui credincios în parte, a riscat adesea să traducă inima mesajului creștin în termenii unei respectări ascultătoare a unui set de norme, limitând astfel în mod clar o libertate umană care este ea însăși destinată să fie păcătoasă.

În același timp, angajamentul trebuie să fie orientat spre păstrarea sufletului curat și cast, în vederea răscumpărării din păcat, depășind tentația cărnii ființei sale trupești-muritoare. Ne confruntăm astfel cu o dublă reducere: pe de o parte, o viziune legalistă a credinței creștine ca relație legată de o poruncă care trebuie respectată; pe de altă parte, o viziune dualistă centrată exclusiv pe îngrijirea sufletului, în detrimentul realității păcătoase a corporalității în sine. Depășirea acestor false alternative (libertate și lege; trup și suflet) necesită o relectură competentă și angajată a problemei în ansamblul ei, revenind la fundamentele biblice și evanghelice ale subiectului și la principalele legături istorico-teologice care au determinat dezvoltarea temei în toate aspectele sale. Scopul prezentelor contribuții este, așadar, de a trasa contururile acestei evoluții și de a indica pașii necesari pentru a readuce în centrul sensului autentic al “mântuirii” căutate de credința creștină, într-o înțelegere inclusivă a sufletului ca totalitate a ființei umane în fața Creatorului și Domnului său.

“Mântuirea sufletului”. În ce sens “a mântui”? Și, mai ales, ce se înțelege prin termenul foarte fascinant și prea cuprinzător de “suflet”? Foarte vag, în verbul “a mântui” – și în termenii care intră sub aceeași umbrelă tematică – se simte ceva ca un punct de plecare reprezentat de o amenințare, un pericol, o urgență… și un punct de sosire ca ceva care dă ușurare, restabilește pacea și liniștea.

1. Mântuirea dificilă a sufletului nevăzut

Multe dintre poveștile noastre clasice, marile narațiuni care stau la începutul marilor noastre epoci culturale, conțin narațiuni care vorbesc, direct sau indirect, despre evenimente salvatoare. Capodoperele homerice ne vin în minte în mare parte. Nu este oare Odiseea o serie interminabilă de salvări din nenumărate pericole? Și nu este însăși Comedia lui Dante o ascensiune anevoioasă de la pierzania infernală la extazul ceresc?

Am în mână Pinocchio al lui Collodi. Situațiile periculoase în care, invariabil, se află Pinocchio sunt numeroase, la fel și personajele și întâmplările care îl salvează. De fapt, dacă parcurgi marii clasici, îți dai seama că ei sunt adesea străbătuți de această anxietate de salvare, de o dorință irepresibilă de a se “trage în siguranță”. Am încercat să lărgesc mica mea investigație și am pus cuvântul “mântuire” în notele mele de lectură. Analiza mi-a readus în memorie câteva dintre nuvelele lui Boccaccio, Don Quijote al lui Cervantes, Daniel Defoe și al său Robinson Crusoe… Am regăsit același cuvânt la Musil și al său Omul fără calități, la Proust și la Céline, la Hemingway etc., în poveștile despre pierzanie și salvare. Lumea marilor narațiuni literare este plină de povești de pierzanie și de mântuire, cele îndepărtate și fondatoare, cele mai apropiate de noi și care interpretează numeroasele angoase ale umanității de ieri și de azi. Este, cu infinite variațiuni, deznădejde tout court, nu mântuire a sufletului.

De fapt, un alt topos literar celebru și recurent este dezamăgirea amară a unui protagonist care vrea să îmbrățișeze, în “lumea cealaltă”, un dispărut, dar descoperă că este o umbră care îi scapă. De asemenea, în Odiseea, Odiseu a coborât în Hadeș pentru a-l consulta pe prezicătorul Tiresias cu privire la rezultatul călătoriei de întoarcere și la propriul său viitor. El reușește să aibă o conversație cu mama sa, Anticlea. La finalul dialogului, fiul încearcă să-și îmbrățișeze mama: “De trei ori m-am aplecat înainte, ca s-o îmbrățișez, mă îndemna inima, de trei ori mi-a fugit din mâini, ca o umbră sau ca un vis”. Scenă similară în Eneida. În timpul coborârii în lumea subterană, Enea își întâlnește tatăl, care trebuie să-i dezvăluie soarta Romei. De trei ori, Enea se îmbrățișează doar pe el însuși (Cântul VI, vv. 700-702).

Rămânând tot la marile texte “fondatoare”, Dante îl întâlnește în Purgatoriu pe prietenul său fratern, Casella, care se apropie de el cu intenția de a-l îmbrățișa, îndemnându-l pe Dante să facă același lucru. Casella, însă, este o umbră (Cântul II, vv. 76-81). Trebuie remarcat faptul că surpriza față de la corporalitatea poetului este o temă recurentă în cele trei Cânturi ale lui Dante. Cel mai tipic gest de iubire față de persoana iubită, îndepărtată pentru că este închisă în “lumea cealaltă”, rămâne ineficient, tocmai pentru că lipsește destinatarul “normal” al gestului, corpul. În consecință, și la prima vedere, a spune că cineva îl “salvează” pe celălalt salvându-i sufletul poate ascunde de fapt intenția de a nu-l salva de fapt.

2. Sufletul ca centru, inimă a ființei umane

Cu toate acestea, expresia este auzită și folosită. Într-adevăr, trebuie să ne gândim că utilizarea este resimțită ca fiind rezonabilă, deoarece termenului “suflet” i se atribuie un sens propriu, tipic celor mai diverse situații de viață. Spunând “mântuirea sufletului”, nu ne gândim la ceea ce nu este acolo, la trup, ci ne gândim, în mod necesar, la ceva important, la ceva prețios, atât de prețios încât merită să ne petrecem timpul pentru a-l salva.

Dacă ar fi să se justifice folosirea cuvântului “suflet”, ar trebui să ne gândim nu la restul care rămâne după ce totul a fost luat în considerare, ci la inimă, la centru, la esențial. În acest sens, expresia luată în acest fel trebuie considerată ca un mod sintetic de a spune, un fel de prescurtare lingvistică. Există ceva care ne este drag, care este important, ceva de care depinde viața noastră. Acest “ceva” trebuie să fie prețuit cu orice preț. Până la urmă, “suflet”, în acest sens, este un termen fluid, care înseamnă orice vrea cineva să însemne. Mântuirea sufletului, pentru cineva, într-o anumită situație, poate coincide cu salvarea unei afecțiuni importante, sau cu salvarea unei amintiri de familie atacate, sau cu salvarea unei acuzații nedrepte. Viața mea coincide, în această circumstanță particulară, cu acest lucru, iar salvarea acestui lucru înseamnă mântuirea inimii vieții mele, a sufletului meu.

3. Mântuirea ca har

“Sufletul” are, așadar, ceva fluid, indefinit, misterios. Se poate explica, prin urmare, că “mântuirea sufletului” poate face aluzie la impulsuri neașteptate, inspirații inexplicabile, revelații misterioase. L-am citat mai sus pe Defoe și al său Robinson Crusoe. Eroul romanului, după ce descoperă urme umane pe insula pe care a naufragiat, este cuprins de teamă. Mai presus de toate, este înspăimântat de gândul la ce s-ar fi putut întâmpla cu el dacă, în primele zile ale naufragiului, ar fi dat peste o hoardă de sălbatici. El își dezvoltă astfel frica în care face cu ochiul chiar tema mântuirii. El se gândește: Ce minune este să fim salvați fără să știm; cum, atunci când ne aflăm la răscruce, cum se spune, într-o stare de perplexitate, îndoială sau ezitare în a decide dacă să mergem pe o cale sau alta, o sugestie secretă ne îndreaptă pe această cale, în timp ce noi eram hotărâți să o luăm pe cealaltă; ba nu, când bunul simț, și propria noastră înclinație, și poate și afacerile, ne îndemnau să o luăm pe cealaltă, chiar un impuls arcanic, venit la noi de cine știe unde, imprimat de nu știm ce putere, ia conducerea și ne îndreaptă pe această cale; și mai târziu ne va fi clar că dacă am fi luat-o pe calea pe care o plănuisem. Mântuirea, în acest caz, este harul, intuiția, inspirația care vine de sus. Mântuirea sufletului ar putea fi înțeleasă ca un genitiv obiectiv (mântuiește sufletul) sau ca un genitiv subiectiv (sufletul mântuiește). Sufletul mântuiește, dar sufletul este mântuit. Totul accentuat de situația de incertitudine și dezvoltare. La urma urmei, se întâmplă adesea, în mijlocul relațiilor intense care ne ajung, să fim oricum singuri. Anumite decizii de care depinde totul, depind doar de noi. Iar greutatea deciziei este direct proporțională cu singurătatea prin care trebuie să trecem pentru a o lua. Iar traversarea acestei singurătăți este, mai mult ca oricând, “mântuirea” și salvarea a ceea ce avem mai scump, a sufletului.

4. Mântuirea sufletului ca o fugă de lume

Uneori, cineva este mântuit, sufletul este salvat în ciuda singurătății. Alteori, singurătatea devine condiția pentru ca mântuirea să vină. Este un lucru comun astăzi să vorbim despre disconfortul credinciosului în societatea modernă. A crede a devenit o alegere minoritară dificilă, iar valorile credinței proprii sunt întotdeauna cele mai desconsiderate. Creștinii sunt adesea marginalizați: pentru că sunt sau pentru că așa se simt. Credința nu se bucură de “consolare” socială. Mulți creștini, în această situație, cred că cel mai bun mod de a-și proteja credința este să se distanțeze. Mântuirea, în acest caz, este mai presus de toate să fugi. În lumea secularizată, în care credinciosul trebuie să trăiască, farmecul fugii revine. Sufletul, în acest caz, se mântuiește prin reafirmarea “diversității” sale. Creștinul, în raport cu lumea, își însușește, în acest fel, un dualism acut care se dublează cu dualismul suflet-trup care a marcat generații întregi de credincioși. Anticele angoase biblice se întorc. Într-adevăr, riscul pentru creștini este ca, pentru a-și salva sufletul, să aleagă nu numai să nu fie “din lume”, ci nici măcar să nu fie “în lume” (cf. In 15,18-21).

(va urma)

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 546/aprilie-mai 2023 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: Guercino, Îndoiala lui Toma 

Hits: 190