Meditație pentru Duminica a V-a din Postul Mare
Oficiul pentru Pastorația Liturgică și Sacramente al ARCB propune o meditație pentru Duminica a V-a din Postul Mare.
DUMINICA A V-A DIN POSTUL MARE
26 martie 2023
DUMNEZEUL CARE REDĂ VIAȚA
Domnul este Dumnezeul vieții, care se manifestă pe deplin în Isus Cristos.Prima lectură ne prezintă imagini și cuvinte simbolice ale profetului Ezechiel, care anunță poporului posibilitatea unei vieți pline și pline de bucurie după exil; în Dumnezeu, un viitor de speranță este întotdeauna posibil, chiar și în cel mai întunecat moment al istoriei. Învierea lui Lazăr ne este lăsată de Isus, pe de o parte, ca semn al posibilității unei vieți noi pentru cei care cred până la capăt în cuvântul său; pe de altă parte, ca o anticipare a mântuirii escatologice la care avem acces în misterul pascal (Evanghelia). Paul îl asigură pe credincios că, lăsându-se condus de Spirit, puterea învierii lui Cristos îi va implica întreaga existență, reînnoind viața prezentă și conducând la veșnicia viitoare (lectura a doua).
„EU SUNT ÎNVIEREA ȘI VIAȚA”
Moartea lui Lazăr are toate aparențele unui fapt iremediabil: Lazăr se află deja de patru zile în mormânt. Până acum – așa cum credeau evreii din acea vreme – sufletul mortului a plecat din trupul său. Nu mai este nimic de făcut, așadar. Dar tocmai de aici, relatarea de astăzi ne ajută să descifrăm identitatea lui Isus. el își arată mai întâi prietenia pentru Lazăr și durerea pe care o simte la pierderea prietenului său. Văzându-l plângând în fața mormântului ne amintește de umanitatea sa, o umanitate extraordinară care ne împărtășește durerea și suferința tuturor, până la sfârșit. Martei, care vine la el regretându-i absența, Isus nu-i cere o credință generică în înviere, ci vrea ca ea să creadă în el, care este „învierea și viața”. Abia după aceea Isus se duce la mormânt. Ceea ce face el este, fără echivoc, un gest de putere asupra morții. Mesia, Fiul lui Dumnezeu, este mai puternic decât moartea și, prin urmare, moartea nu va avea ultimul cuvânt. Strigătul lui Isus strigă din mormânt. Lazăr este eliberat de ceea ce îl ținea captiv și este readus la viață, la această viață. Nu este un semn oarecare: este „semnul” care anticipează ceea ce se va dovedi decisiv. Da, a crede în Isus nu înseamnă să găsești o vitalitate oarecare, ci să atingi viața veșnică: o plinătate necunoscută pentru veșnicie. aceasta este experiența în care intrăm prin botez.
Imediat, perspectiva vieții noastre este spulberată de această realitate: ea deschide posibilități fără precedent, dă o ieșire imprevizibilă alegerilor și deciziilor noastre aici jos. Alianța noastră cu Dumnezeu, departe de a fi o relație oarecare, apare ca o relație care durează o veșnicie. Învierea lui Lazăr provoacă credința celor care veniseră la cele două surori pentru a le consola în doliul lor. În mod paradoxal, ea constituie un fapt care accelerează decizia conducătorilor de a-l condamna pe Isus la moarte. Astfel, la orizont se profilează acea nedreptate, acea violență care se va dezlănțui împotriva lui Isus. Încă o dată, însă, el ne va arăta cum iubirea poate învinge orice rău și deschide calea unui viitor de speranță pentru umanitate.
COMENTARIU LA LECTURI
Cele trei lecturi de astăzi ne vorbesc despre Înviere, despre viața nouă pe care Dumnezeu ne-a dat-o tuturor în Cristos. Ele sunt porticul extraordinar care ne introduce în misterul Săptămânii Sfinte, pe care suntem pe cale să o începem. Împreună cu psalmistul putem spune împreună: că și noi așteptăm Cuvântul Domnului care să ne întărească și să ne dea speranță. Așteptăm cuvântul tău, Doamne, mai mult decât aşteaptă străjerii ivirea zorilor.
Nu este nicio rușine să plângi în fața unui prieten care a murit. Dimpotrivă, aceste lacrimi vorbesc despre dragoste și respect pentru persoana iubită. Nu trebuie să ne speriem că uneori avem îndoieli și ezitări în fața faptului real al morții noastre. Este ceva uman. Cuvântul lui Dumnezeu a venit să ne întărească credința în realitatea morții. Dumnezeu nu ne vorbește de dezintegrare sau de dispariție, Dumnezeu ne vorbește de Înviere și de viață. El a promis-o celor care cred. Noi ne încredem în Cuvântul său.
PRIMA LECTURĂ
Cartea lui Ezechiel a fost scrisă în timpul exilului babilonian. Versetele din lectura de astăzi sunt concluzia unei povești mai ample, care povestește în detaliu cum profetul este adus de Iahve într-un loc cu oase uscate. Treptat, toate acestea prind viață: mai întâi sunt acoperite de nervi, apoi de carne, apoi de piele și, în cele din urmă, de spirit. Semnificația acestui fenomen este explicată mai târziu de Iahve însuși, care identifică oasele uscate cu poporul fără speranță al exilului. Acestui popor, prezentat mai târziu ca un popor mort în morminte, i se promite să revină la viață și să se întoarcă pe pământul pe care a fost forțat să îl abandoneze de puterea babiloniană. Când a fost scrisă cartea lui Ezechiel, Israelul nu credea încă în învierea morților; aceasta a venit mai târziu, sub imperiul persan, așa că ieșirea din morminte este aici o metaforă pentru a exprima cu emfază atât situația teribilă în care se afla poporul, cât și acțiunea puternică a lui Dumnezeu, capabilă să schimbe cursul istoriei. Motivul constă în legătura strânsă care îi unește: „poporul meu”, repetă textul. Un popor căruia Dumnezeu însuși îi dăruiește propria sa viață, propriul său duh, pe care nimeni nu i-l poate lua.
A DOUA LECTURĂ
Posesia Duhului, pe care Paul o afirma ca o posibilitate pentru toți cei care cred în Isus, se opune aici cu insistență cărnii. Conceptul de „carne” al lui Paul este foarte complex și nu poate fi abordat aici. Ceea ce trebuie să excludem, totuși, este o opoziție de tip platonic, adică una care opune trupul și sufletul, considerându-l pe primul ca fiind un factor limitativ al celui de-al doilea. Astăzi prevalează o viziune integratoare, care afirmă că suntem amândoi și că acest lucru este corect. „Carnea” poate fi pentru Paul un concept care exprimă atitudinea celui care crede că poate îndeplini preceptele Legii și este hotărât să facă acest lucru. Iar acest lucru se opune vieții în Duh. Dimpotrivă, aceasta este viața în care cineva este capabil să recunoască propriile posibilități și limite și să accepte darul lui Dumnezeu care, fiind ceea ce suntem, continuă să ni se dăruiască pe sine.
EVANGHELIA
Povestea fraților din Betania este una dintre cele mai vii, mai emoționante și mai frumoase pagini ale Evangheliei lui Ioan. Este bogată în detalii, în emoție, în acțiune. Descrie fără prejudecăți sau condamnări durerea provocată de moarte: surorile protestează („Doamne, dacă ai fi fost aici…”), Maria și evreii plâng, Isus însuși plânge și este profund emoționat. Cu toate acestea, el insistă asupra faptului că moartea nu are ultimul cuvânt. Marta și Maria ies în câmp deschis pentru a se întâlni cu Isus. Ele încalcă convenția stabilită, întrucât locul femeilor în doliu era în casă sau la mormânt; de fapt, evreii o urmează pe Maria, crezând că se duce la mormânt. Nici Isus nu se comportă așa cum ne-am aștepta: este prietenul fraților, dar întârzie, lăsându-l pe Lazăr să moară; este un om de la care ne-am aștepta la stăpânire de sine, dar cedează în lacrimi. În mormânt, mirosul mărturisește că Lazăr este cu adevărat mort. Totuși, vocea lui Isus care îl cheamă pe nume îl scoate din mormânt în viață. Povestea lui Lazăr exprimă ceea ce comunitatea lui Ioan a trăit în fața morții membrilor săi (tristețe, amenințare, goliciune, lipsă de sens), dar și speranța lor că morții lor sunt vii, într-un alt fel, în mâinile lui Dumnezeu.
REFLECȚIE PENTRU POSTUL MARE
PĂCATUL ȘI IERTAREA ACESTUIA
Maurizio Aliotta
„Vestea cea bună” pe care Isus o proclamă și pe care o pune în aplicare prin faptele pe care le săvârșește conține posibilitatea iertării păcatului. Există două condiții care o permit: una obiectivă, cealaltă subiectivă. Cea obiectivă, care nu depinde de ființa umană care păcătuiește, este milostivirea lui Dumnezeu; cea subiectivă, care depinde de persoană, este pocăința și convertirea care rezultă din recunoașterea propriului păcat. În logica paulină, recunoașterea păcatului și pocăința sunt rodul iertării divine, care se manifestă în istorie prin răscumpărarea adusă de Isus: „Dar Dumnezeu își arată iubirea față de noi prin faptul că, pe când eram încă păcătoși, Cristos a murit pentru noi” (Rom 5,8). Pocăința noastră este posibilă datorită acestei iubiri prealabile: „pe când eram încă păcătoși”. Este clar că ne situăm dincolo de logica de cauză-efect, de justiție retributivă: „dacă te pocăiești, Dumnezeu te va ierta”; în schimb, ne mișcăm în perspectiva prodigalității lui Dumnezeu, care își manifestă iubirea găzduindu-l pe fiul său plecat de acasă (cf. Lc 15).
Dumnezeu „uită” păcatele noastre
În mai multe texte din Noul Testament, realitatea iertării este exprimată de un verb, și de derivatele lui, care înseamnă „a lăsa să plece” (haphíemi), redat de noi ca „a ierta”. Ca și cum ar spune că Dumnezeu, în milostivirea sa, „renunță” la păcatul nostru. Semnificativă în acest sens este parabola slujitorului rău care, după ce a fost iertat de regele său de o datorie de proporții uriașe, nu face același lucru cu un coleg care îi datora o sumă mică (cf. Mt 18,23-35). Regele din parabolă îi „iartă” datoria pentru că este mișcat de compasiune de rugămintea servitorului. Metafora „datoriei” folosită în parabolă și în versiunea lui Matei a rugăciunii Domnului (Mt 6,12) arată clar acest lucru. Regele la care se referă parabola nu intră în posesia datoriei sale, ci pur și simplu o iartă. Ucenicii sunt invitați să facă același lucru. condiția obiectivă pentru iertarea păcatelor este deci clară: iubirea lui Dumnezeu. Slujitorul face apel la macro timpul regelui, ca acesta să aibă compasiune (splagchnízomai) pentru el. Așa cum compasiunea regelui implică pierderea creditului, tot așa iertarea păcatelor nu schimbă caracterul unei fapte rele, nu o face bună. Așa cum creditul neacordat rămâne credit chiar dacă nu mai este necesar, tot așa răul rămâne rău. Totuși, în logica parabolei, slujitorului insolvabil i se cere un fel de reparație: să acționeze așa cum a acționat regele său. Dimensiunea etică a acțiunii noastre este pusă aici la încercare. Cum reacționăm la rău? Cu mai mult rău sau cu iertare? Datoria noastră este iertată, dar „și noi trebuie să-i iertăm pe datornicii noștri”. Pe de altă parte, contextul parabolei relatate în Matei 18 este răspunsul la întrebarea ucenicilor adresată lui Isus cu privire la măsura iertării: „de câte ori” trebuie să iertăm? „De șaptezeci de ori șapte”, adică întotdeauna, este răspunsul. Teologii medievali își puneau deja întrebarea ce rămâne după iertarea păcatelor.
În răspunsurile lor, ei foloseau metafore pentru a spune că păcatul este îndepărtat, dar cumva rămâne o urmă din el, precum mirosul urât care rămâne chiar și după ce murdăria a fost îndepărtată. Așa s-a exprimat, de exemplu, Prepostino da Cremona (1150-1210); celebrul Petru Lombardul, cancelarul Universității din Paris, făcea distincția între un act păcătos și o crimă și vorbea de murdărie și de contagiunea murdăriei. Altcineva a considerat că infracțiunea este elementul care rămâne, fără a fi nevoie să se supună penitenței. Unii au încercat să facă distincția între actul ca atare și consecințele acestuia. Distincția servea, de asemenea, pentru a determina gravitatea păcatului și, în consecință, pentru a stabili penitența corespunzătoare. De aici necesitatea de a distinge și de a admite posibilitatea iertării cu justa reparație a răului comis.
Într-o perioadă în care distincția dintre sfera morală și cea juridică este încă fluidă, cel puțin la nivelul categoriei conceptuale, se recurge la diferența dintre crimă și vinovăție. Cel care a comis o crimă a acționat într-un spațiu și timp anume, vinovăția îl marchează dincolo de spațiul și timpul acțiunii sale păcătoase. Iertarea păcatelor nu îl face pe păcătos mai puțin vinovat, el pur și simplu „s-a pierdut”, nu este împovărat de o pedeapsă fără sfârșit. El va purta cu el conștiința vinovăției sale și a răului pe care l-a făcut și, dacă răul comis nu poate fi reparat, va simți în conștiință că trăiește în același timp experiența iertării și povara răului nereparabil.
Tragedia păcatului
Natura tragică a păcatului în scrierile Vechiului Testament conțin și ele tensiunea dintre vinovăție, pedeapsă și iertare, în dubla ei dimensiune subiectivă și obiectivă. Păcatul omului merită pedeapsa, dar și iertarea divină. Psalmistul susține că mila lui Dumnezeu însoțește eventuala pedeapsă: îi voi pedepsi cu varga pentru răzvrătirea lor şi cu biciul, pentru nelegiuirile lor. Dar nu-mi voi retrage îndurarea (’emunâ) de la el şi fidelitatea mea nu va înceta. (Ps 89,33-34).
Dublul registru al pedepsei pentru încălcarea Torei și fidelitatea lui Dumnezeu față de promisiunea sa se regăsește în toată Scriptura ebraică. Mai mult, cu cât este mai mare responsabilitatea funcției cuiva în rândul poporului, cu atât pedeapsa este mai severă. Ne gândim la bine cunoscutul text al lui Ieremia care amenință cu pedeapsa pe regele care nu practică legea și dreptatea, care nu-l eliberează pe cel jefuit din mâinile asupritorului, care îl jefuiește și îl asuprește pe străin, pe orfan și pe văduvă și care varsă sânge nevinovat. Dacă vei acționa cu răutate și nu vei ține seama de cuvintele lui Dumnezeu, pedeapsa va fi foarte aspră:
«Ascultă, rege al lui Iúda, care şezi pe tronul lui Davíd, tu şi slujitorii tăi şi poporul tău care intraţi pe porţile acestea! Aşa vorbeşte Domnul: ‹Faceţi judecată şi dreptate; şi eliberaţi-l pe cel nedreptăţit din mâna celui care oprimă! Nu-i trataţi cu violenţă pe străin, pe orfan şi pe văduvă şi nu vărsaţi sânge nevinovat în locul acesta! Căci dacă faceţi după cuvântul acesta, vor intra pe porţile acestei case regi care vor sta pe tronul lui Davíd în care şi călare pe cai, ei, slujitorii lor şi poporul lor. Dar dacă nu veţi face după aceste cuvinte, mă jur pe mine însumi – oracolul Domnului – casa aceasta va deveni un pustiu›. Căci aşa vorbeşte Domnul împotriva casei regelui lui Iúda: ‹Tu eşti pentru mine, Galaád, ca vârful Libánului, dar te voi face pustiu şi cetăţi nelocuite. Voi pune deoparte devastatori împotriva ta, fiecare cu armele lui; vor tăia dintre cedrii tăi aleşi şi vor arunca în foc. Vor trece multe neamuri pe lângă această cetate şi va spune fiecare către aproapele său: ‘De ce a făcut Domnul astfel acestei cetăţi mari?’. Şi vor spune: ‘Pentru că au părăsit alianţa Domnului Dumnezeului lor, s-au prosternat înaintea altor dumnezei şi i-au slujit’› » (Ier 22,2-9).
Tensiunea dintre pedeapsă și fidelitatea față de promisiune se află dincolo de o idee de justiție retributivă, pentru că promisiunea este un dar necuvenit și rodul iubirii prealabile și paradoxale a lui Dumnezeu. Aici se află rădăcina fidelității lui Dumnezeu și a irevocabilității promisiunii sale. În fața păcatului ființelor umane, credincioșia lui Dumnezeu nu dă greș.
Viața creștină, o viață de convertire
Pierderea pe care o proclamă Isus nu este o justificare a răului comis, ci o invitație la convertire în fața gravității păcatului:
Când Cristos l-a vizitat pe vameșul Zaheu în casa lui, nu a făcut-o pentru a-i justifica nedreptatea, ci pentru a-i răsplăti convertirea. Iar când a refuzat să o condamne pe femeia prinsă „in flagrante adulterio” (In 8,5), nu a făcut-o pentru a justifica adulterul, ci pentru a arăta universalitatea păcatului și necesitatea convertirii pentru toți, fără excepție[1].
Nu este de mirare că tradiția creștină desemnează viața credinciosului ca fiind o viață de pocăință, o viață de convertire. Pocăința și convertirea, însă, nu trebuie înțelese în sens moral; ele nu sunt o coborâre morală a „eu-lui”, ci un răspuns la proclamarea venirii Împărăției în persoana lui Isus. Acest lucru înseamnă că cei care îl urmează pe Isus păstrează toate contradicțiile ființei umane și totuși le pot transcende continuu, nu datorită vreunui merit propriu, ci datorită iubirii preventive a lui Dumnezeu. Cu apostolul Paul, am putea spune că Dumnezeu lucrează la mântuirea finală a lumii, în timp ce oamenilor le revine sarcina de a veghea până când vine sfârșitul și, din această perspectivă, de a traduce convertirea în rigoare morală.
Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 545/februarie 2023 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.
[1] G. MANTZARIDES, Etica e vita spirituale. Una prospettiva ortodossa, EDB, Bologna 1989, 123.
Imagine: Duccio di Buoninsegna, Învierea lui Lazăr (Wikimedia Commons)
Hits: 127