„Întâlnirea cu Cristos: un timp de har” – editorialul ÎPS Aurel Percă în „Actualitatea creștină”

Redactarea unui editorial este întotdeauna un prilej, atât pentru cel care îl scrie, cât și, sperăm, pentru cei care îl citesc, de a reflecta asupra momentelor mai importante care marchează viața Bisericii, anul liturgic, sărbătorile etc., dar uneori și evenimente care au impact asupra vieții ecleziale, sociale sau chiar politice. Riscul este ca subiectele să revină în editorial, dar de fiecare dată, contextul în care apar face diferența.

În acest editorial mă voi referi la trei evenimente care vor marca luna februarie: două sărbători liturgice și un eveniment care privește istoria Bisericii locale a Arhidiecezei de București.

Adevărata lumină în lume

În ordine cronologică, pe data de 2 ale lunii vom celebra sărbătoarea Prezentării lui Isus la Templu, care ne amintește cum Iosif și Maria, în conformitate cu tradițiile și normele legilor iudaice, își prezintă Fiul lor întâi-născut la Templu.

În mod tradițional, această sărbătoare încheia ciclul festiv al Crăciunului. Înainte de reforma liturgică, se obișnuia să se scoată ieslea și bradul de Crăciun din biserici și case. De la reforma liturgică, perioada Crăciunului se încheie cu sărbătoarea Botezului Domnului.

Chiar dacă multe dintre vechile obiceiuri au dispărut sau au fost uitate, puternicul simbol al luminii a rămas peste veacuri. Timpul Crăciunului s-a încheiat, dar mesajul „luminii care risipește întunericul” continuă să ne hrănească speranța. Mai ales în aceste vremuri de incertitudine. Nu doar de Lumină, ci de fiecare dată când aprindem o lumânare trebuie să ne amintim cine este adevărata lumină a lumii.

De-a lungul timpului sărbătoarea a cunoscut diferite denumiri și de aici și accentul care s-a pus pe un aspect sau altul. Alături de denumirea „Prezentarea lui la Templu” sau de „Purificarea Mariei”, sărbătoarea a cunoscut și numele de Candelora, sărbătoarea binecuvântării lumânărilor, simbolul lui Cristos, „lumina care luminează pe oameni” (Isus avea să spună mai târziu în activitatea sa publică: „Eu sunt lumina lumii” (In 8,12). Dar sărbătoarea amintește și de întâmpinarea făcută de bătrânul Simeon și profetesa Ana: amândoi l-au recunosc și l-au mărturisit pe Isus ca Mântuitor, bătrânul Simeon declarând că Isus este „lumină spre luminarea neamurilor şi gloria poporului tău Israel” (Lc 2, 32)

În această zi, credincioșii aduc la biserică lumânările pentru uz casnic pentru a fi binecuvântate în timpul slujbei solemne. Lumânările se păstrau (sau chiar se păstrează)  în case și exista credința că lumânările binecuvântate alungă răul. Aceste lumânări binecuvântate erau destinate să lumineze cartea de rugăciuni, în special în timpul sezonului întunecat, sau ca lumânări „negre” pentru vreme, pentru a alunga sau a proteja împotriva tunetelor furtunilor.

Să ne pregătim la sărbătoarea Paștelui cu mijlocirea Mariei

În această lună, pe 22 februarie, începe timpul Postului Mare, în lunga călătorie care ne va conduce la solemnitatea Învierii Domnului nostru Isus Cristos de Paști.

În mod tradițional, Biserica îi sfătuiește pe toți credincioșii să se pregătească pentru celebrarea momentului culminant al întregului an liturgic prin cultivarea cu mai multă intensitate a rugăciunii, a postului și a carității frățești; trei căi de sfințire care sunt întotdeauna valabile, iar în acest moment sunt deosebit de potrivite.

Alături de acestea, pentru a trăi pe deplin spiritul acestui timp liturgic, suntem invitați să acordăm o mai mare atenție ascultării Cuvântului lui Dumnezeu, ca mijloc privilegiat de a trăi în comuniune cu Domnul. În dispoziția smerită și sinceră de a asculta învățătura lui Isus se află cheia unei atitudini corecte, atât în acest post, cât și pe parcursul întregii noastre vieți de credință.

De Paști, Dumnezeu ni se dăruiește ca Înviat și ne cheamă să trăim împreună cu el ca înviați: Postul Mare este, așadar, și o ocazie de a reflecta asupra Crucii și a Celui Răstignit, asupra durerii și suferinței și asupra iertării lui Dumnezeu. Cristos, care a murit pe cruce și apoi a înviat, este izvorul mântuirii noastre. Să ne fixăm privirea asupra rănilor sale și să-i cerem să ne dea puterea de a ne schimba viața, de a ne converti inimile pentru a le îndrepta spre sursa mântuirii noastre.

Animați de acest spirit de încercare de restaurare a credinței noastre, să ne întoarcem la Maica Domnului, Maria, pentru a ne învăța să credem cu adevărat, cu simplitate, cu umilință, meditând în tăcerea inimii noastre la misterele răscumpărării voite și realizate de iubirea divină. Dacă suntem cu adevărat convinși de iubirea lui Cristos pentru noi și de mila Sa infinită, vom reuși treptat să ne transformăm viața, inspirându-ne din ceea ce ne învață Învățătorul în Evanghelie. Iar în vremurile dificile de criză economică, dar și socială pe care le trăim, este foarte oportun să ne rugăm insistent la Fecioara Maria pentru a le dărui familiilor noastre harul de a rămâne mereu unite, ferme în iubirea față de Dumnezeu și între toți membrii familiei lor.

Să ne încredințăm așadar cu seninătate Maicii Domnului, oferindu-i fiecare eveniment cotidian, fie că este vorba de bucurie sau de tristețe; ea este exemplul cel mai strălucit despre cum un credincios poate deveni un martor eficient și neobosit, atunci când credința sa este profund însuflețită de apropierea asiduă de Domnul în simplitatea rugăciunii și a vieții obișnuite.

Întoarcerea în Catedrală a doi arhiepiscopi

 În ziua de 15 februarie, când se aniversează 139 de ani de la consacrarea Catedralei Sfântul Iosif, doi arhiepiscopi, foști păstori ai Arhidiecezei, se vor „întoarce” în catedrală, în locul pe care în mod tradițional li-l rezervă Biserica: este vorba de aducerea rămășițelor pământești ale arhiepiscopului Ignazio Paoli, mai întâi episcop al Valahiei și apoi arhiepiscop de București în perioada 1870-1885, ctitorul catedralei (construită între anii 1873-1884), primul arhiepiscop al Arhidiecezei, și ale arhiepiscopului Alexandru Theodor Cisar, timp de 25 de ani păstor al Arhidiecezei, cel care a construit palatul arhiepiscopal. A murit în ziua de 7 ianuarie 1954 în circumstanțe suspecte.

Amândoi arhiepiscopii au fost înmormântați în capela Sfânta Ana din cimitirul Bellu, loc unde, de la moartea lor, credincioșii catolici le aduc cu fiecare ocazie un pios omagiu.

Prin aducerea lor în catedrală, așa cum prevăd canoanele Bisericii dorim să le dăm cinstirea și recunoștința cuvenită pentru slujirea lor episcopală generoasă.

Biserica catedrală, dacă episcopul diecezan nu dispune altfel, este locul în sine desemnat pentru celebrarea funeraliilor sale, ca și pentru înmormântarea sa (cf. canonul 1242): motivul este bine înțeles dacă se ia în considerare legătura strânsă dintre episcop, biserica particulară încredințată în grija sa și biserica catedrală, cu referire la biserica particulară însăși și la slujirea episcopului (cf. canonul 389).

Prin „prezența” lor în cripta catedralei vor fi mai „aproape” de noi: ne vom aminti de episcopii noștri, cu caracterul și personalitatea lor. Pe unii i-ați cunoscut din evocările istorice. Suntem chemați să recunoaștem, chiar și prin distanța timpului, afecțiunea pe care ne-au arătat-o. O afecțiune care construiește Biserica, o afecțiune care se manifestă nu numai prin vestirea Evangheliei, ci și prin dăruirea vieții lor.

Ne-am gândit la acest loc unde vrednicii noștri arhiepiscopi se vor odihni, în așteptarea învierii, ca la un sanctuar sau un simbol memorial, aproape o tulpină de apostolicitate transplantată în Biserica Catolică locală din București.

Vă doresc tuturor, dragi cititori ai revistei Actualitatea creștină, ca Domnul să se facă simțit mai aproape de dumneavoastră în aceste săptămâni, pentru ca mărturia dumneavoastră, luminată de Cuvânt și edificată de mărturia înaintașilor noștri, să dea slavă lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru.

Cu binecuvântarea noastră arhierească,

+ Aurel Percă
Arhiepiscop Mitropolit de București

Imagine: Francisco Rizi, Întâmpinarea Domnului, Museo del Prado

Hits: 128