Omilia Sfântului Părinte Papa Francisc la funeraliile Papei Benedict al XVI-lea
“Tată, în mâinile tale încredințez sufletul Meu” (Lc 23,46). Acestea sunt ultimele cuvinte pe care Domnul le-a rostit pe cruce; ultimul său suspin – am putea spune – capabil să confirme ceea ce i-a caracterizat întreaga viață: o încredințare continuă în mâinile Tatălui său. Mâini de iertare și compasiune, de vindecare și milă, mâini de ungere și binecuvântare, care l-au îndemnat să se predea și în mâinile fraților săi. Domnul, deschis la istoriile pe care le-a întâlnit de-a lungul drumului, s-a lăsat format de voia lui Dumnezeu, luând pe umerii Săi toate consecințele și greutățile Evangheliei, până când și-a văzut mâinile rănite din iubire: “Privește la mâinile Mele”, i-a spus lui Toma (In 20,27) și o spune fiecăruia dintre noi. Mâini rănite care ies în întâmpinare și nu încetează niciodată să se ofere, pentru ca noi să cunoaștem dragostea lui Dumnezeu pentru noi și să credem în ea (cf. 1 Ioan 4,16). [1]
“Tată, în mâinile tale îmi încredințez sufletul” este invitația și programul de viață care inspiră și vrea să modeleze asemenea unui olar (cf. Is 29,16) inima păstorului, până când aceleași sentimente ale lui Cristos Isus au palpitat în ea (cf. Fil 2,5). Dăruire recunoscătoare a slujirii Domnului și Poporului Său, care vine din faptul că a acceptat un dar cu totul gratuit: „Tu îmi aparții mie… le aparții lor”, spune Domnul; „Ești sub protecția mâinilor mele, sub protecția inimii mele. Rămâi în căușul mâinilor mele și dă-mi-le pe ale tale.” [2] Este condescendența lui Dumnezeu și apropierea Lui, care îl fac în stare să se așeze în mâinile fragile ale ucenicilor Săi pentru a-și hrăni poporul și a spune împreună cu El: luați și mâncați, luați și beți, acesta este trupul Meu care se oferă pentru voi (cf. Lc 22, 19).
Dăruire rugătoare, care este modelată în tăcere și rafinată între răscrucea și contradicțiile pe care trebuie să le înfrunte păstorul (cf. 1 Pt 1,6-7) și invitația încrezătoare de a hrăni turma (cf. In 21,17). Asemenea Învățătorului, el poartă pe umerii săi oboseala mijlocirii și osteneala ungerii pentru poporul său, mai ales acolo unde bunătatea trebuie să se lupte, iar frații și surorile lor își văd demnitatea amenințată (cf. Evr 5,7-9). În această întâlnire de mijlocire, Domnul generează blândețe capabilă să înțeleagă, să accepte, să spere și să parieze dincolo de neînțelegerile pe care acest lucru le poate stârni. Rodnicie invizibilă și inefabilă, care se naște din cunoașterea în mâinile căreia a fost pusă încrederea (cf. 2 Tim 1,12). Încredere rugătoare și adoratoare, capabilă să interpreteze faptele păstorului și să-și adapteze inima și deciziile la timpul lui Dumnezeu (cf. In 21,18): „A paște înseamnă a iubi, iar a iubi înseamnă, de asemenea, a fi gata să suferi. A iubi înseamnă: a da oilor adevăratul bine, hrana adevărului lui Dumnezeu, a cuvântului lui Dumnezeu, hrana prezenței Sale”. [3]
Dăruire susținută de consolarea Duhului, care îl precede întotdeauna în misiune: în căutarea sa pasionată de a comunica frumusețea și bucuria Evangheliei (cf. Gaudete et Exsultate, p. 57), în mărturia rodnică a celor care, asemenea Mariei, rămân în multe feluri la picioarele Crucii, în acea pace tristă, dar robustă, care nici nu atacă, nici nu subjugă; și în speranța încăpățânată, dar răbdătoare, că Domnul își va împlini promisiunea, așa cum le-a promis părinților noștri și urmașilor Lui pentru totdeauna (cf. Lc 1,54-55).
Și noi, legați cu tărie de ultimele cuvinte ale Domnului și de mărturia care i-a marcat viața, dorim, ca o comunitate eclezială, să-i călcăm pe urme și să-l încredințăm pe fratele nostru mâinilor Tatălui: ca aceste mâini ale milostivirii să-i găsească candela aprinsă cu untdelemnul Evangheliei, pe care el a răspândit-o și a mărturisit-o în timpul vieții sale (cf. Mt 25, 6-7).
Sfantul Grigorie cel Mare, la sfârșitul Regulii Pastorale, a invitat si a îndemnat un prieten sa-i ofere această însoțire spirituală: „În mijlocul furtunilor vieții mele, sunt mângâiat de încrederea că mă vei ține la suprafață pe masa rugăciunilor tale și că, dacă greutatea păcatelor mele mă răstoarnă si mă smerește, îmi vei da ajutorul meritelor tale ca să mă ridici”. Este conștientizarea Păstorului care nu poate duce singur ceea ce nu a putut susține niciodată singur și, prin urmare, știe să se abandoneze rugăciunii și să aibă grijă de oamenii care i-au fost încredințați. [4] Poporul credincios al lui Dumnezeu este cel care, atunci când este adunat, însoțește și încredințează viața celui care a fost păstorul său. Asemenea femeilor din Evanghelie de la mormânt, suntem aici cu mireasma recunoștinței și cu mirul speranței pentru a-i arăta, încă o dată, dragostea care nu se pierde. Vrem să facem acest lucru cu aceeași ungere, înțelepciune, delicatețe și dăruire pe care el a reușit să o dăruiască de-a lungul anilor. Să spunem împreună: “Tată, în mâinile tale încredințăm sufletul lui”.
Benedict, prieten credincios al Mirelui, fie ca bucuria ta să fie perfectă în ascultarea glasului său pentru totdeauna și în vecii vecilor!
Foto: ©Vatican Media
Hits: 111