Arhiepiscopul Paul Iosif Palma: 130 ani de la trecerea la cele veșnice

Această perioadă bogată în comemorări ni-l aduce în prim-plan pe Arhiepiscopul Paul Iosif Palma, al doilea Arhiepiscop de București, de la a cărui trecere la Domnul se împlinesc 130 de ani pe 2 februarie 2022. Medalionul biografic semnat de Pr. dr. Petru Ciobanu ne prezintă această figură marcantă din istoria Arhidiecezei noastre.

Arhiepiscopul Paul Iosif Palma
130 ani de la trecerea la cele veșnice

Acum 130 de ani, la 2 februarie 1892, în Sărbătoarea Întâmpinării Domnului, a fost chemat în Casa Tatălui Ceresc Arhiepiscopul Paul Iosif Palma, care a stat la cârma Arhidiecezei de București din anul 1885 până la moartea sa, șapte ani importanți pentru tânăra Biserică locală dintre Carpați și Dunăre.

Antonio – acesta fiind numele de botez al viitorului întâistătător –  s-a născut la 5 iunie 1830, în Cetatea Eternă a Romei, într-o ilustră familie, care i-a asigurat viitorului arhiepiscop o educație aleasă. Rămas de mic orfan de tată, a fost crescut de virtuoasa sa mamă, Maria, recunoscută și pentru virtuțile ei creștine. La împlinirea vârstei de 12 ani, și-a început studiile la Colegiul „Ghislieri”, devenind, în anul 1853, membru al Congregației Pasioniștilor, alegere stranie pentru un om care părea destinat, prin originea sa nobilă, unei strălucite cariere. A făcut-o, totuși, din spirit de disprețuire a „onorurilor mondene”. Hirotonit preot, i s-a încredințat nobila misiune de profesor de teologie dogmatică la Seminarul Congregației, pe care a îndeplinit-o cu dăruire timp de opt ani. Totodată, a ocupat și alte funcții de înaltă răspundere, fiind consilier, secretar și prim-consilier al Superiorului General.

În anul 1878, Părintele Paul Iosif Palma a fost chemat la București de Episcopul Ignazio Paoli, devenindu-i unul dintre cei mai importanți colaboratori, fiind superior al reședinței episcopale, secretar episcopal, vicar general al Vicariatului Apostolic al Valahiei, ridicat la rangul de Arhidieceză de București la 27 aprilie 1883. Însă la 27 februarie 1885, la nici doi ani de la numirea sa ca Arhiepiscop de București, Ignazio Paoli a trecut la cele veșnice, conducerea Arhidiecezei, în calitatea sa de vicar general, revenindu-i lui Palma. Și, prin voia Providenței, o va cârmui și pe mai departe, pentru că la 19 mai, în același an, Papa Leon al XIII-lea l-a numit Arhiepiscop de București. Nici nu se putea altfel, căci, după cum se exprima Cardinalul Lodovico Iacobini, secretarul de stat al Sfântului Scaun, fusese onorat cu încredere de Arhiepiscopul Paoli și cunoștea bine persoanele și realitățile Arhiepiscopiei de București.

Consacrarea episcopală a avut loc la doar cinci zile după numire, la 24 mai 1885, în Solemnitatea Rusaliilor, în biserica Sfinții Ioan și Paul a Curiei Generale a Congregației Pasioniștilor. Consacrator principal a fost Cardinalul Giovanni Simeoni, prefectul Congregației De Propaganda Fide, asistat de Domenico Maria Jacobini, Arhiepiscop titular de Tyrus și secretar al aceleiași congregații, și Flaviano Simoneschi, episcop titular de Helenopolis in Bithynia. Revenirea în România, la sediul pe care i-l hărăzise Providența, a avut loc în luna iulie, „intrarea sa în capitala României fiind un adevărat triumf”, după cum se exprima Părintele Basilio Laureri, martor al evenimentului.

Liturghia solemnă a întronizării noului întâistătător al Bisericii din Valahia a avut loc în noua Catedrală Sf. Iosif, zidită de înaintașul său, la 26 iulie 1885, în prezența familiei regale, a miniștrilor, reprezentanților diplomatici și a unui mare număr de credincioși entuziaști, așa încât sfântul lăcaș a devenit neîncăpător. Nu mai mic a fost entuziasmul și bucuria preoților arhidiecezei, care s-au grăbit să-și manifeste simpatia și ascultarea față de noul lor arhipăstor.

Începea astfel păstorirea de șase ani și șase luni a celui de-al doilea Arhiepiscop de București, perioadă caracterizată de realizări importante pentru tânăra Biserică de la sud de Carpați. Una dintre primele realizări ale lui Paul Iosif Palma a fost să mai scape de datoriile acumulate în timpul construcției Catedralei Sfântul Iosif” din București. Dar inima Arhidiecezei necesita și alte îmbunătățiri. Așa se face că în anul 1887 s-a renunțat la acoperișul din țiglă colorată pentru unul din tablă, în 1888 au fost montate cele două altare laterale, catedrala îmbogățindu-se, în același an, și cu stațiunile Căii Crucii, iar în anul 1889 au fost instalate două calorifere comandate inginerului Hans Hart. Au fost și alte dotări ale Catedralei, însă cea mai importantă rămâne orga meșteșugită la firma „Merklin” din Paris, inaugurată solemn în Solemnitatea Sfinților Apostoli Petru și Paul din anul 1892.

Dar pentru Arhiepiscopul Paul Iosif Palma conta și zidirea Bisericii din pietre vii. Primind din partea Papei Leon al XIII-lea permisiunea de a înființa capitlul canonicilor catedralei, la 13 ianuarie 1887 i-a și numit pe primii patru canonici: Basilio Laureri, vicarul general al Arhidiecezei de București, Iuliu Heinisch, primul elev al Seminarului Pasioniștilor de la Cioplea, și Alois Irwin, directorul școlilor arhiepiscopale. La 26 februarie 1889, capitlul a fost completat cu alți trei canonici: Iosif Baud, parohul Catedralei, Paul Steiner, directorul Institutului „Sfânta Maria”, și Pius Armellini, vicar în parohia Catedralei. În aceeași zi au fost numiți și trei canonici onorifici, în persoana preoților Sebastian Millaut, paroh al  bisericii Sfântul Rochus din Paris, Henri Ollivier, călugăr din Ordinul Predicatorilor din capitala Franței, și Augustin Struzina, paroh al bisericii Sfânta Maria a Harurilor – Bărăția. Inima nu i-a fost străină, la fel ca și eforturile, de școlile catolice din Arhidieceza de București, mai ales de Seminarul arhidiecezan, fie cel mic, fie cel mare, pentru cel din urmă căutând cu zel surse financiare pentru a-l dota cu un nou edificiu propriu lângă Catedrala Sfântul Iosif. Moartea prematură a fost cea care l-a împiedicat să vadă dusă la bun sfârșit această frumoasă și necesară inițiativă.

La 30 septembrie 1889, bolnav incurabil, a plecat la Viena pentru a-și căuta de sănătate. Nu i-a mai fost dat să se întoarcă în România, căci doi ani a urcat Calvarul bolii. A fost chemat în Casa Tatălui la 2 februarie 1892, ziua în care întreaga Biserică ascultă cuvintele dreptului Simeon: „Acum, slobozește-l pe slujitorul tău, Stăpâne, după cuvântul tău, în pace” (Lc 2,29). Cred că acestea au fost și cuvintele acestui păstor și părinte al catolicilor Arhidiecezei de București la începuturile devenirii ei.

Hits: 146