Scrisoarea ÎPS Aurel Percă pentru Anul Pastoral 2021-2022

scrisoare padtorala

Scrisoarea ÎPS Aurel Percă pentru Anul Pastoral 2021-2022

Sacramentele – temelia vieții creștine

Sacramentele inițierii creştine

 

„Maica noastră Biserica dorește foarte mult ca toți credincioșii să fie îndemnați la acea participare deplină, conștientă și activă la celebrările liturgice care este cerută de însăși natura liturgiei și care, pentru poporul creștin, „seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt, popor răscumpărat” (1Pt 2,9; cf. 2,4-5), constituie în virtutea Botezului, un drept și o datorie” (SC n.14).

 

Iubiți Confrați Preoți,

Dragi Persoane consacrate,

Iubit Popor al lui Dumnezeu din Arhidieceza de București,

Cu această Scrisoare pastorală mă îndrept către întreaga comunitate a Arhidiecezei de Bucureşti, adresând fiecăruia în parte salutul meu, însoțit de amintirea mea zilnică în rugăciune în fața Domnului.

Începem un nou an pastoral și suntem solicitați în mai multe direcții, pentru că alături de programul nostru pastoral trienal, care are ca temă generală „Liturgia și sacramentele”, intervine în acest an și invitația Papei Francisc pentru a începe un Parcurs sinodal în vederea celebrării Sinodului Episcopilor din octombrie 2023: „Pentru o Biserică sinodală: comuniune, participare şi misiune”.

În mod similar cu anul trecut, și acest nou început de an pastoral este marcat de nesiguranță și suferință, din cauza persistenței pandemiei de coronavirus, care continuă să se răspândească și să provoace victime, parțial și datorită superficialității și iresponsabilității multor oameni.

Această pandemie ne obligă să reformulăm noi metode și noi strategii pastorale, să continuăm cu credință și curaj să proclamăm și să mărturisim Evanghelia, să formăm tineri și soți, copii și adulți în credința în Cristos Isus, să găsim noi căi de trăire a vieții creștine şi comunitare, bazate pe o spiritualitate sănătoasă și robustă, pentru a-i sprijini și a-i ajuta pe cei aflați în dificultate gravă existențială, relațională și economică.

În acest moment dramatic al istoriei și în această noapte prelungită de nedumerire și confuzie, suntem chemați să alimentăm lampa Iubirii cu untdelemnul Credinței, aprinzând  curajul „Martiriului” – al mărturiei – și intrând în templul Rugăciunii luminat de Cuvântul lui Dumnezeu.

Fără a ceda în fața descurajării și a iluziilor ușoare, dar și în fața unor așteptări și rezultate pastorale imediate, trebuie să punctăm spre ceea ce ne poate ancora mai mult de Dumnezeu. Pentru că, scrie Sfântul Paul: „Eu consider că suferințele timpului prezent nu se pot compara cu gloria viitoare care ni se va revela. Într-adevăr, creația așteaptă cu nerăbdare revelarea fiilor lui Dumnezeu” (Rom 8,18-19).

Să ne întoarcem să credem în puterea Credinței! Să ne gândim la o posibilă Speranță! Să ne întoarcem să citim, să medităm și să ne rugăm Cuvântul lui Dumnezeu! Să ne întoarcem să-L adorăm pe Domnul prezent în Euharistie și să ne hrănim cu El! Să ne întoarcem să-L întâlnim și să-L slujim pe Isus în frații noștri, în special cei mai săraci și cei mai marginalizați! Să ne întoarcem la semănatul Iubirii în brazdele istoriei… pentru că „în seara vieții noastre vom fi judecați după Iubire” (Sf. Ioan al Crucii).

Dragi confrați preoți, iubiți credincioși,

Să luminăm viața și Biserica cu entuziasmul și pasiunea noastră pentru Evanghelie; să ne ajutăm unii pe alții să fim fideli vocației pe care am primit-o; să-i susținem pe preoții noștri cu o colaborare efectivă și generoasă.  Preoții să aibă grijă de sufletele încredințate lor, să viziteze bolnavii, să se roage în taina inimii lor și împreună cu poporul bun al lui Dumnezeu.

Acțiunea pastorală a Bisericii are menirea de a zidi comunitatea creștinilor, să fie alături de poporul credincios și să-l pregătească pentru împlinirea propriei misiuni în lume și în istorie.  Biserica, cu misiunea ei de „sacrament de mântuire” printre oameni, își scoate forța din puterea salvifică sădită în Cuvântul lui Dumnezeu și prin celebrarea mântuirii totdeauna în  actul liturgiei, considerând liturgia drept eveniment al mântuirii.

  1. Itinerarul nostru de trei ani

În Scrisoarea pastorală din anul pastoral 2020-2021, pe care am adresat-o preoților, persoanelor consacrate și credincioșilor Bisericii noastre arhidiecezane, era o invitație „de a descoperi în liturgie expresia cea mai înaltă a realității sale misterice. Trăind cu intensitate sfintele mistere celebrate, credincioșii  pot lua act că Isus Cristos, Marele Preot al Noului Legământ, continuă să acționeze în Biserică și în lume în virtutea Misterului pascal celebrat în continuu”. Formarea liturgică, coresponsabilitatea slujirilor, participarea activă, înțelegerea simbolurilor liturgice, au fost temele care au stat în centrul activităților pastorale și catehetice, cu intenția de a forma și dobândi o „mens liturgica”.

Citim în Catehismul Bisericii Catolice, că „sacramentele sunt semne eficiente ale harului, instituite de Cristos şi încredințate Bisericii, prin care ne este împărtășită viața dumnezeiască. Riturile vizibile sub care sunt celebrate sacramentele semnifică şi realizează harurile proprii fiecărui sacrament. Ele aduc rod în cei care le primesc cu dispozițiile cerute” (CBC n.1131).

Mai înainte de declarația Catehismului, Constituția liturgică a Conciliului Vatican II, Sacrosanctum Concilium, descria astfel sacramentele Bisericii: „Sacramentele sunt menite să-i sfințească pe oameni, să zidească trupul lui Cristos și să dea cultul datorat lui Dumnezeu; în calitate de semne, ele au și un rol instructiv. Nu numai că presupun credința, ci, prin cuvintele și elementele rituale, o și nutresc, o întăresc și o exprimă; de aceea sunt numite sacramente ale credinței. Ele conferă, într-adevăr, harul, dar celebrarea lor îi și dispune mai bine pe credincioși să primească rodnic acest har, să dea cult cum se cuvine lui Dumnezeu și să trăiască iubirea” (SC, 59).

Viața liturgică a Bisericii este centrată pe celebrarea Euharistiei și a altor semne sacramentale, prin care ni se dăruiește viața divină. Biserica celebrează sacramentele atât prin preoția comună a tuturor credincioșilor, care derivă din harul botezului, cât și prin preoția slujitorilor rânduiți în acest scop. Toate sacramentele sunt o acțiune a Duhului Sfânt care, prin Cuvântul lui Dumnezeu și semnele sacramentale, insuflă credință în inimile credincioșilor. Prin această acțiune, semnele sacramentale întăresc și exprimă în același timp credința, atât la nivel personal, cât și comunitar: fiecare credincios și comunitatea creștină în ansamblu cresc în caritate și în misiunea de mărturie a Evangheliei.

Punctul de referință la care nu se poate renunța și spre care se orientează viața creștinilor, şi din care aceștia îşi scot energiile și vitalitatea, este celebrarea misterelor lui Cristos. În viața Bisericii, liturgia are o plasare ideală: ea este „fons et culmen” (culme și izvor) (SC, 10), punct de sosire a vestirii evangheliei și punct de plecare pentru slujirea comunității și a lumii. Ea nu acoperă întregul domeniu al îngrijirii pastorale (cf. SC, 9), dar îi reprezintă nucleul interior și central.

Liturgia face parte integrantă din proiectul general de „construire a Bisericii” în mijlocul oamenilor. Spre acest proiect se îndreaptă și vestirea Cuvântului lui Dumnezeu și celebrarea sacramentelor. Este important să nu pierdem niciodată din vedere această legătură strânsă între cele trei momente ale acțiunii bisericești. În special, liturgia are mereu nevoie să se refere la Cuvântul lui Dumnezeu și la slujirea carității, pentru ca întreaga comunitate a credincioșilor să poată îndeplini funcția de a fi „sare și plămadă” și să conducă omenirea să se altoiască ca trup pe Cristos, Cap și Mântuitor.

Această Scrisoare pastorală se înscrie în programul amplu enunțat anul trecut  „Liturgia: celebrare divină – viață creștină” și continuă cu prezentarea și aprofundarea sacramentelor.

Riturile sacramentale reprezintă obiectul specific al pastoraţiei liturgice. Complexul acțiunilor sacramentale –  şi al celor care se inspiră din ele – îmbrățișează momentele cele mai hotărâtoare ale vieții creștinului. Asemenea acțiuni traversează viața comunității și țes, din când în când, imaginea unei existențe noi, sub semnul Duhului Sfânt, care știe să primească Împărăția și să-i arunce semințele în lumea oamenilor.

Conciliul Vatican II a precizat că „liturgia nu epuizează întreaga activitate a Bisericii” (SC, 9), dar ea este culmea vieții şi a misiunii sale, precum și izvorul (SC, 10). Vestirea credinței și convertirea conduc la liturgie, la celebrarea sacramentelor, ca spre un punct culminant. În același timp, o asemenea celebrare nu are scop în sine: ea este punct de plecare a mărturiei, izvor al vieții creștine în urmarea lui Cristos.

Sfântul Ioan Paul al II-lea vorbește despre liturgie ca despre „epifania Bisericii: în celebrarea liturgică, Biserica se manifestă pe ea însăşi; aici, propriul mister este «vestit, gustat şi trăit»” (Ioan Paul II, Vicesimus Quuintus Annus, 9).

  1. Problema sacramentelor, astăzi

Pentru mult timp, în Biserică a prevalat o concepție care considera sacramentele ca „simple rituri” de administrat celor care le cereau. Se poate afirma, de aceea, că dominau o atitudine și o mentalitate mai curând individualistă: ritul se săvârșea asupra creștinului care îl cerea; deseori, fără participarea comunității. Cu reînnoirea liturgică, asumată și promovată de Conciliul Vatican II, această atitudine și această practică s-au schimbat în mare parte. Principiile participării comunitare și ale celebrării pline de bucurie sunt exprimate în mod clar. Nu se mai vorbește acum de „a primi sau săvârși un rit”, ci de „a participa la un sacrament”. Şi expresia „a celebra un sacrament” este deja și mai frecventă decât cea de „a administra un sacrament”. Este recuperarea unui aspect decisiv de care trebuie să ținem cont în prezentarea sacramentelor: ele trebuie trăite ca adevărate „celebrări”.

Este, de asemenea, adevărat că pentru mult timp „liturgia” și „sacramentele” au fost considerate ca două lucruri diferite și separate. Pe de o parte, liturgia era constituită din acțiuni de cult și de devoțiune; pe de altă parte, sacramentele erau rituri necesare pentru mântuire. De aceea, nu se punea în evidență în celebrare caracterul lor celebrativ, aspectul festiv şi aspectul comunitar, precum şi gratuitatea pe care ele o presupun. Reînnoirea liturgică a avut menirea să unească liturgia şi sacramentele: sacramentele fiind celebrări liturgice, ele reprezintă centrul și inima liturgiei înseși.

Celebrările liturgice nu se reduc, așadar, la riturile celor șapte sacramente; totuşi, ele sunt celebrări liturgice fundamentale ale Bisericii, iar centrul lor de referință este Euharistia. Iată de ce este imposibil să separăm teologia sacramentelor de liturgia sacramentului, dacă vrem să evităm riscul de a reduce liturgia la un simplu ritual sau la o ceremonie, iar sacramentul la o simplă abstracție teologică. Dumnezeu poate acorda harul său în mod independent de orice liturgie; totuși, noi nu putem avea certitudinea acestui har fără a celebra misterul împreună cu liturgia. Sacramentele sunt, așadar, misterul acțiunii liturgice.

Mulți creștini astăzi văd Sacramentele ca o practică socială, motivată de mulți factori, dintre care unii, adesea, nu au nicio legătură cu credința: cu siguranță nu li se arată ca semne de credință. Apoi, există creștini fără Taine: ei dau credinței o caracteristică pur interioară și individualistă, cu cuvintele: „Eu, personal, mă văd cu Dumnezeu fără intermediari”. Putem adăuga că trăim într-o societate secularizată, care ignoră acțiunea lui Dumnezeu în omul care a pierdut total simțul misterului în istorie, în viață și în indivizi; nu există decât ceea ce este văzut și atins.

Se spune, pe bună dreptate, că astăzi Sacramentele sunt în criză … din mai multe motive. Indic două motive.

În primul rând, foarte des, sacramentele sunt doar o tradiție și nimic mai mult. Să ne gândim, de exemplu, la căsătorie. Să te căsătorești în biserică este adesea un obicei în care rochia, restaurantul, luna de miere, albumul foto, ceremonia din fața bisericii sunt importante și fac parte din folclor. Soții se gândesc rar la sacramentul propriu-zis (angajamentul luat chiar în prezența lui Dumnezeu). Se afirmă adesea că Sacramentul Căsătoriei este în criză: pentru mulți, chiar credincioşi fiind, căsătoria în Biserică este o tradiție, mai puțin o binecuvântare din partea lui Dumnezeu.

Ce să spunem despre botez: oamenii nu își dau seama ce înseamnă să fii botezat, să devii copil al lui Dumnezeu, să trăiești ca discipol al lui Cristos după regulile Evangheliei. O dovadă: toată lumea cere botezul pentru copii, credincioșii și chiar ateii: sunt îngrijorați ca nu cumva copilul lor să fie diferit de cel al tuturor celorlalți. Fără îndoială, în ochii oamenilor, botezul nu mai este sacramentul fundamental al credinței, ci o tradiție care trebuie respectată, o ocazie de a sărbători cu prietenii nașterea unui copil: chiar și în acest caz se poate vorbi despre o criză.

Şi Sacramentul Mirului ridică probleme: dacă toți copiii admiși ar crede şi ar trăi Mirul ca un sacrament foarte profund, care ancorează în viața Bisericii, nu ar părăsi Biserica imediat după aceea; din păcate, pentru mulți, Mirul este doar o tradiție de a-i face fericiți pe părinți, în ciuda a tot ceea ce s-a spus la orele de catehism care au precedat sacramentul.

Există, de asemenea, un al doilea motiv pentru criza sacramentelor: nu există coerență între ceea ce celebrăm și viața de zi cu zi. De exemplu, spovada: cum poți primi iertare de la Domnul și să nu te angajezi să-ți schimbi viața? Cum se poate primi dezlegarea tuturor păcatelor fără a-ţi ierta frații? Dacă se întâmplă acest lucru, mărturisirea noastră este superficială, nu l-am întâlnit cu adevărat pe Dumnezeu și iertarea lui.

Să ne gândim și la cei care primesc Sf. Împărtășanie zilnic sau săptămânal. Cum poate o persoană botezată să merite împărtășirea serioasă cu Cristos, dacă nu se angajează să trăiască în unitate cu toți frații în care este prezent chipul lui Cristos? Aceasta înseamnă că ceva nu funcționează corect și că, în ochii noștri, sacramentul este acum în criză.

Bineînțeles că și noi, preoții, avem o anumită responsabilitate în această criză: de exemplu, atunci când celebrăm Liturghia în grabă sau fără să ne pregătim atât de mult, sau când pregătim sumar copiii la primirea Sfintei Împărtășanii sau a Mirului, fără un itinerar catehetic sistematic, fără să se țină cont că ar fi ultima ocazie în care mai putem explica adevărurile de credinţă.

Apoi, influența socială și tradiția neîntreruptă a unei țări ca a noastră, în care aproape toți oamenii se declară creștini și sunt de fapt botezați, favorizează încă persistența unei practici sacramentale deficitare. Nu putem spune dacă această practică de a cere anumite sacramente este cu adevărat și întotdeauna o expresie conștientă a credinței.

La prima vedere avem impresia că poporul nostru – mai ales cel ortodox, dar și cel catolic –  își păstrează patrimoniul religios tradițional intact. Oamenii noștri, aproape peste tot, continuă să ceară Botezul, Împărtășania și Mirul pentru copiii lor, vor să celebreze nunta în biserică și cer o înmormântare religioasă. Dar câți sunt conștienți de angajamentele vieții creștine pe care aceste rituri sacre le presupun și le implică?

Sărbătorile sunt reînnoite cu punctualitate și solemnitate, conform obiceiurilor străvechi: semnele religioase sunt încă prezente și dominante în panorama unui popor, care de aproximativ două milenii se laudă cu numele de creștin, dar se poate spune întotdeauna că toate acestea apar dintr-un simț religios profund, dintr-o credință creștină autentică?

Şi apoi, participarea la Sfânta Liturghie devine din ce în ce mai slabă, alimentată și de teama legată de pandemie, și care duce la îndepărtarea treptată de spiritul comunitar al celebrărilor liturgice. Amintesc ceea ce am scris anul trecut cu privire la revenirea la prezența fizică la celebrarea Sfintei Liturghii, cerută și de Congregația pentru Cultul Divin și Disciplina Sacramentelor, „Să ne întoarcem cu bucurie la Euharistie!” (15 august 2020). Deja la începutul scrisorii ni se spune că „pandemia datorată virusului Covid-19 a produs dezorientări nu numai în dimensiunile sociale, familiale, economice, formative și de muncă, ci și în viața comunității creștine, inclusiv în dimensiunea liturgică”.Însă imediat ce o permit circumstanțele, este necesar și urgent să ne întoarcem la normalitatea vieții creștine, care are edificiul biserică drept casă și celebrarea liturgiei, îndeosebi a Euharistiei, drept «culme spre care tinde acțiunea Bisericii și izvorul din care emană toată puterea ei» (Sacrosanctum Concilium, 10)”.

În lumina acestor considerații, acțiunea pastorală sacramentală trebuie regândită serios. Schimbările, chiar remarcabile, aduse ritmurilor unor sacramente, chemarea exprimată în mod repetat de către Magisteriu de a îmbogăți predica cu conținut biblic și de a sublinia valoarea comunitară a celebrărilor liturgice, însăși reînnoirea catehezei, sunt probleme de actualitate și consider că trebuie pornit de aici, de la un mod nou de prezentare a sacramentelor în viața Bisericii şi a creştinului, sub semnul reînnoirilor propuse de Conciliul Vatican II. Este nevoie de o mentalitate nouă de credință, purificată și reînnoită, pentru a face din sacramente o adevărată temelie a vieții creștine.

În acest scop, este nevoie de o alegere pastorală fundamentală: aprofundarea relației dinamice strânse dintre evanghelizare și sacramente trebuie să fie o caracteristică fundamentală a acțiunii pastorale în comunitățile noastre. Este o alegere care se concentrează pe conținutul esențial al creștinismului și sugerează modul concret în care Biserica intenționează să lucreze eficient între oameni, în deplină fidelitate față de misiunea ei de a anunța mântuirea și de a o implementa în sacramente. Este un efort comun, „de a merge împreună” într-o Biserică sinodală, așa cum sugerează invitația Papei Francisc pentru Parcursul sinodal care se deschide pentru întreaga Biserică, cu insistența pe „comuniune, participare şi misiune”.

În lumina doctrinei Conciliului Vatican II, putem oferi o mai bună înțelegere și o prezentare mai pertinentă a sacramentelor, care să evidențieze legătura lor cu întreaga istorie a mântuirii, relația lor cu misterul pascal al Cristos și cu viața Bisericii, relevanța în raport cu animarea creștină a lumii și creșterea împărăției lui Dumnezeu.

  1. Celebrarea sacramentelor – inima credinței și temelia vieții creștine

Întreaga viață liturgică a Bisericii gravitează în jurul Jertfei euharistice și a sacramentelor (cf. SC 6). Isus Cristos este prezent în Biserica sa, oferind mântuirea în principal prin actele liturgice. Astfel, în viața creștină, după Cristos, liturgia are un caracter central, iar în cadrul ei, sacramentele.

Toate acțiunile lui Isus în timpul vieții sale pe pământ au fost mântuitoare. Totul anticipa puterea Misterului pascal. Misterele vieții lui Isus (atât cele ascunse, cât și cele cuprinse în Misterul pascal) sunt bazele a ceea ce Biserica, prin slujitorii ei, și în numele lui Cristos, distribuie în sacramente. Nu putem pierde din vedere ceva fundamental, pe care Sfântul Leon cel Mare îl definea: „ceea ce era vizibil în Mântuitorul, a trecut în misterele sale”. În sacramente îl întâlnim cu adevărat și cu adevărat pe Mântuitorul.

Ce sunt sacramentele?

Sunt forțe care izvorăsc din Trupul lui Cristos. Aceasta a fost experiența femeii bolnave cu scurgere de sânge. Acest  Trup al lui Cristos este mereu viu și dătător de viață. Prin puterea Duhului Sfânt, Domnul acționează în Biserica sa și în fiecare dintre membrii ei într-un mod personal. Trebuie întotdeauna amintit că sacramentele sunt „ale Bisericii”. Ele există „pentru ea”, pentru că este mediul de acțiune a lui Cristos (Biserica este ca un sacrament al acțiunii lui Cristos, al mântuirii) și există „pentru ea” pentru că ele constituie și edifică Biserica.

În ce scop sunt ordonate sacramentele?

Sacramentele sunt, de asemenea, rânduite spre sfințirea oamenilor, nu numai spre edificarea Bisericii. Aceste sacramente cer omului să se apropie de ele cu credință, deși nu depind de credință. Credința mea nu constituie sacramentul, dar credința Bisericii în acțiunea divino-umană este anterioară. În calitate de credincios, sunt invitat să mă alătur acestei celebre mărturisiri de credință. Astfel putem înțelege dictonul „lex orandi, lex credendi”, legea rugăciunii este legea credinței. Din acest motiv, nici un rit sacramental nu poate fi modificat, deoarece liturgia este o credință celebrată.

De ce depinde eficacitatea sacramentelor?

Celebrate bine și cu dispozițiile corespunzătoare din partea celor care le primesc, sacramentele conferă harul pe care îl semnifică. Și îl conferă dintr-un motiv foarte simplu: Cristos însuși acționează în ele prin Biserica și prin slujitorii săi. De asemenea, sunt eficace, deoarece puterea lor provine din puterea mântuitoare a lucrării lui Cristos, nu de la cel care le celebrează, cu titlu personal. Astfel, ori de câte ori un sacrament este celebrat conform credinței Bisericii și conform intenției sale, puterea lui Cristos acționează. Tema roadelor în cei care le primesc este o altă problemă, deoarece depinde de dispozițiile cu care intră în celebrarea sacramentului.

Are sens să spun că „eu cred în Dumnezeu, dar nu practic”?

Pentru credincioșii în Cristos, sacramentele sunt necesare pentru mântuire. Viața creștină este o viață sacramentală. Nimeni nu poate spune că este un creștin, dacă nu este un practicant, deoarece ar fi o contradicție. În sacramente îl întâlnim pe Cel în care credem și căutăm precum „cerbul caută izvoarele de apă” (Ps 42,1), cu atitudinea celui care caută fața Domnului. În sacramente, Domnul Isus și Duhul Sfânt ne modelează după chipul lui Dumnezeu, dăltuind în sufletul nostru imaginea divină cu care am fost creați. De aceea, rodul vieții sacramentale constă în adoptarea de către Dumnezeu a făpturii sale, pe care o face din ce în ce mai asemănătoare cu El. Prin sacramente, Tatăl ne vede din ce în ce mai mult adevărați copii în Fiul Său prin Duhul Sfânt.

Sacramentele corespund tuturor etapelor și a momentelor importante din viața creștinului: ele dau naștere și creștere, vindecare și misiune. Prin urmare, un credincios practică întotdeauna și este din ce în ce mai practicant și mai asemănător lui Dumnezeu, care își modelează imaginea în el, ca un artist divin.

Sacramentele și cultul creștin sunt de importanță fundamentală pentru viața creștină. În centrul credinței noastre se află persoana lui Isus Cristos, pe care documentele Conciliului Vatican II îl numesc „sacramentul Tatălui”. Așa cum spune Sfântul Paul în Scrisoarea sa către Coloseni, „Isus este expresia vizibilă a lui Dumnezeu invizibil” (1, 15), făcând cunoscută și iubită plinătatea Misterului Divin uman.

Fiul îl descoperă pe Tatăl și îl trimite pe Duhul Sfânt. La rândul său, Biserica este sacramentul lui Cristos, extinzând harul, mântuirea și iertarea care decurg din evenimentul lui Cristos, continuând misiunea vieții veșnice inaugurată acum 2.000 de ani.

În acest context de înțelegere, sacramentele și cultul Bisericii manifestă adevărata lor semnificație. Prin sacramente, primim identitatea noastră cea mai profundă de copii adoptați ai Tatălui. Dumnezeu vine să locuiască în inimile și sufletele noastre prin harul sfințitor; îl primim pe Duhul Sfânt și iertarea păcatelor noastre. Suntem hrăniți cu trupul și sângele lui Cristos. Suntem vindecați și trimiși să trăim Evanghelia; pe scurt, rodul mântuitor al victoriei lui Cristos asupra păcatului și morții se extinde asupra omenirii prin acțiunea sacramentală a Bisericii. Sacramentele îl fac prezent pe Cristos, fără a-l reduce la o simplă amintire evlavioasă a unui om bun care a trăit cu mult timp în urmă.

În fiecare sacrament, Biserica oferă printr-un semn vizibil și un simbol vizibil forța transformatoare a Duhului Sfânt invocată de fiecare dată, iar simbolul devine realitatea lui Cristos, cu prezența sa vindecătoare şi plină de iubire. Poate că această dinamică este vizibilă cel mai profund în cazul Euharistiei, când Biserica oferă pâinea și vinul care devin trupul și sângele sacramental al lui Cristos.

Pentru creștinii catolici, Euharistia are o importanță primordială, deoarece formează Biserica, extinde Misterul pascal al morții și învierii lui Isus, proclamă Cuvântul și ne hrănește cu trupul și sângele lui Cristos. La Sfânta Liturghie ne împărtășim deja cu viața cerului. De aceea, când oamenii ne întreabă „ce credem că va fi cerul?”, întotdeauna ar trebui să răspundem că va fi ca şi cum am merge la Liturghie!

  1. Şapte sacramente în trei grupuri

Cele șapte sacramente îl ajută pe creștin să trăiască comuniunea cu Dumnezeu, cu Biserica și cu frații, și dau puterea necesară pentru a ajunge la mântuire. Odată cu ele se consolidează o strânsă alianță între Dumnezeu și om. În acest fel, omul, participant la viața divină, este capabil să dea sens existenței sale, atât în momentele vesele, cât și în cele triste.

Dar de ce șapte sacramente ? Cele șapte sacramente răspund la nevoile reale ale omului, în timp ce diferitele etape, care apar ca o analogie între etapele vieții naturale și cele ale vieții spirituale, marchează ritmurile sale de creștere și momentele decisive ale vieții individuale, ecleziale și sociale. Odată cu Botezul ne naștem, cu Mirul creștem, cu Euharistia ne hrănim, cu Împăcarea și Ungerea bolnavilor suntem vindecați și speranța se găsește din nou, cu Preoția și Căsătoria se conturează slujirea care este adusă în Biserică.

Tertulian, în secolul al III-lea, scria: „creștinii nu se nasc, ci devin”, ceea ce însemna că respectarea credinței presupune o inițiere, o pregătire și o creștere cu cateheza și cu viața sacramentală, o maturizare și o călătorie sporită de rugăciune și Cuvântul lui Dumnezeu. În funcție de acțiunea pe care o îndeplinesc, sacramentele pot fi grupate în: sacramente de inițiere creștină, sacramente de vindecare și sacramente pentru slujire.

Sacramentele inițierii creștine: Botezul, Mirul și Euharistia. Prin aceste sacramente: „oamenii, uniți cu Cristos în moartea, îngroparea și învierea sa, sunt eliberați de puterea întunericului, primesc Duhul adopției ca și copii și celebrează, împreună cu tot poporul lui Dumnezeu, amintirea (memorialul)  morții și a învierii Domnului ” (Ritualul inițierii creştine, Introducere generală 1).

Sacramentele vindecării: Penitența și Ungerea bolnavilor. Prin sacramentele inițierii creștine, oamenii primesc o viață nouă în Cristos, dar această viață este adusă în vase de lut și este supusă suferinței, bolilor și morții. Această nouă viață poate fi slăbită și chiar pierdută din cauza păcatului. Domnul Isus, doctor al sufletelor și al trupurilor, a dorit ca Biserica să continue, în puterea Duhului Sfânt, lucrarea ei de vindecare și mântuire, chiar și între membrii ei. Acesta este scopul celor două sacramente ale vindecării (cf. CBC 1420-1421).

Sacramentele care sunt în slujba comuniunii și misiunii: Preoția și Căsătoria. Vocația ucenicilor lui Cristos își găsește sursa și originea în sacramentele inițierii creştine; este o vocație comună spre sfințenie și către misiunea de evanghelizare a lumii. Sacramentele Preoției și ale Căsătoriei sunt îndreptate spre mântuirea altora, prin slujirea altora. Ele conferă o misiune specială în Biserică și servesc pentru edificarea poporului lui Dumnezeu. Cei care primesc sacramentul Ordinelor Sfinte sunt consacrați pentru a fi puși în numele lui Cristos, pentru a păstori Biserica cu cuvântul și harul lui Dumnezeu. Din partea lor, soții creștini sunt întăriți și consacrați de un sacrament special pentru îndatoririle și demnitatea stării lor (cf. CBC 1533-1535).

Conform planului pastoral trienal, expus anul trecut, vom dedica doi ani pentru prezentarea sacramentelor în viața creștinului. Oficiul pentru Pastoraţia liturgică şi Oficiul pentru Cateheză vor elabora materialul ajutător care va trebui prezentat în toate comunitățile Arhidiecezei în Timpul Adventului și al Postului Mare.

De asemenea, prezenta Scrisoare pastorală va fi material de aprofundat în cadrul întâlnirilor periodice la nivel decanal, la care se va adăuga şi dezbaterea legată de Parcursul sinodal.

Pentru anul pastoral 2021-2022 tema prezentărilor catehetice va fi axată pe sacramente şi într-un mod special pe Sacramentele inițierii creștine.

  1. Sacramentele inițierii creștine

Biserica este Trupul lui Cristos, sacrament minunat și universal de mântuire (cf. LG 1), pentru că în ea este prezent şi acționează Cristos cu toate darurile sale de har. În ea se intră răspunzând la chemarea Domnului (c. In 15,16) și prin angajarea la un drum care prevede următoarele etape: a asculta, a crede, a-l primi pe Duhul Sfânt (cf. Ef 1,13; Fapte 2,14-36; 8,26-31; 16,31-42). Pentru aceasta este nevoie de dispoziții interioare, favorizate de o perioadă deosebită de formare, care este definită tocmai „Iniţierea creştină”.

Prin „Inițiere creștină” se înțelege „procesul global prin care se devine creştin. Este vorba de „itinerarul întins în timp… prin care creștinul întreprinde o ucenicie globală a vieţii creștine şi se angajează la o alegere de credință şi ca să trăiască ca fiu ai lui Dumnezeu, şi pentru aceasta este asimilat cu Botezul, Mirul şi Euharistia, la Misterul pascal al lui Cristos în Biserică” (CEI, Inițierea creștină, n. 2).

Isus a adoptat gesturile umane de primire tipice culturii mediteraneene (cf. In 12 – Isus în casa lui Simon leprosul), făcând din ele semne de comunicare ale vieții noi: baia, ungerea, banchetul devin respectiv Botez, Mir şi Euharistie. Sunt trei sacramente sau trei etape ale unui unic itinerar de har care încorporează la Cristos şi în Biserica sa. Ele sunt ca trei fațete ale unui unic mister. Nimeni nu poate fi înțeles fără a se raporta la ceilalți. Totul este în germen deja în Botez, dar plinătatea sa se redescoperă în etapele succesive.

Sfântul Toma de Aquino vede o anumită asemănare între etapele vieţii naturale şi cele ale vieții spirituale (Summa Theologiae III, 65; cf. CBC n. 1210). Botezul, Mirul, Euharistia îl creează pe creștin în momentele fundamentale şi progresive de naştere-creştere-maturitate, în vederea unei depline încorporări în Cristos. În acest itinerar comunitatea creștină urmează şi călăuzește cu iubire pe membrii ei. Dar „în opera pastorală a inițierii creștine, Biserica trebuie să asocieze totdeauna familia. A primi Botezul, Mirul, Euharistia sunt momente decisive nu numai pentru persoană, dar şi pentru întreaga familie” (Benedict XVI, Sacr. Caritatis, n. 19).

  • Botezul

Prin Botez, oamenii au obținut iertarea păcatelor, și din condiția umană în care se nasc, sunt transferați la starea copiilor adoptivi; renăscând din apă și Duhul Sfânt, ei devin o nouă creatură: din acest motiv sunt chemați și sunt cu adevărat copii ai lui Dumnezeu. Astfel, încorporați în Cristos, ei se constituie ca poporul lui Dumnezeu” (Ritualul Inițierii creștine, Premise 2).

Biserica a administrat din cele mai vechi timpuri sacramentele inițierii creștine celor care le-au cerut în noaptea privegherii de Paște și le primeau pe toate împreună; în timpul privegherii solemne, mama tuturor privegherilor, candidații erau botezați, primeau ungerea cu Sfânta Crismă pentru Confirmare (Mir) prin impunerea mâinilor episcopului și apoi erau admiși pentru prima dată să participe la Euharistie și să se împărtășească cu Trupul și Sângele Domnului. Acest lucru are loc şi astăzi.

După Conciliul Vatican II, care a restaurat și reintrodus catecumenatul adulților, cei care cer Botezul ca adulți sunt incluși în grupul catecumenilor, ei fac întregul itinerariu catecumenal așa cum este descris în cartea liturgică numită Ritul inițierii creștinilor adulți și apoi aceștia primesc toate cele trei sacramente ale inițierii creștine într-o singură celebrare, posibil și, de preferință, în privegherea nopții de Paște.

În afară de adulţi, Biserica a celebrat Botezul şi copiilor, adică „celor care nu au ajuns încă la vârsta raţiunii, şi prin urmare nu sunt în măsură să-și mărturisească personal credința” (Ritualul Botezului, Premise, 1).

„Biserica, care a primit misiunea de a vesti Evanghelia și de a boteza, a conferit Botezul nu numai adulților, ci și copiilor din cele mai vechi timpuri. În virtutea cuvântului Domnului: „Dacă cineva nu se naște din nou din apă și din Duh, nu poate intra în Împărăția lui Dumnezeu”, Biserica a susținut întotdeauna că nu trebuie să fie privați de Botez. De fapt, ei sunt botezați în credința Bisericii, mărturisită de părinți, nași și alții prezenți la rit: aceștia reprezintă atât Biserica locală cât și societatea universală, precum și cea a credincioșilor, Biserica mamă, care generează pe fiecare om în parte. Pentru a pune în aplicare pe deplin realitatea sacramentului, este necesar ca să fie educați ulterior copiii în credința în care au fost botezați: sacramentul primit deja va sta la baza acestui angajament. Educația creștină este un drept al copiilor; ea tinde să-i îndrume treptat să cunoască planul lui Dumnezeu în Cristos: în acest fel vor putea ratifica personal credința în care au fost botezați”(Ritualul Botezului, Premisele 2-3).

  • Mirul sau Confirmaţiunea

    Al doilea sacrament al inițierii creștine (nu în ordinea modului actual de a le primi) este Mirul sau Confirmaţiunea. Cu acest sacrament „cei botezați continuă calea inițierii creștine. În virtutea acestui sacrament, ei primesc revărsarea Duhului Sfânt, care în ziua Rusaliilor a fost trimis de Domnul înviat asupra Apostolilor. Acest dar al Duhului Sfânt îi face pe credincioși să se conformeze mai bine lui Cristos și le comunică puterea de a-i da mărturie, pentru zidirea trupului său în credință și în caritate. Ei primesc, de asemenea, caracterul de neșters sau semnul Domnului; din acest motiv, sacramentul Confirmaţiunii nu poate fi repetat” (Ritualul sacramentului Confirmaţiunii, Premisele 1-2).

  • Euharistia

Calea inițierii creștine se încheie cu prima participare la Euharistie prin împărtășirea cu trupul și sângele Domnului. „Credincioșii mănâncă trupul Fiului Omului și beau sângele său, pentru a primi viața veșnică și pentru a manifesta unitatea poporului lui Dumnezeu. Oferindu-se împreună cu Cristos, ei intră în sacrificiul universal, care este întreaga omenire răscumpărată oferită lui Dumnezeu prin Cristos, marele Preot; și se roagă Tatălui să-și reverse mai mult pe Duhul Sfânt, astfel încât întregul neam omenesc să formeze o unică familie a lui Dumnezeu.

„Întregul proces al inițierii creștine se încheie cu celebrarea Euharistiei, la care neofiții din această zi, pentru prima dată și cu drepturi depline, își completează inițierea. De fapt, în ea neofiții, promovați la demnitatea preoției regale, au un rol activ în rugăciunea credincioșilor și, pe cât posibil, în prezentarea ofrandelor altarului; împreună cu întreaga comunitate devin participanți la acțiunea jertfei și primesc rugăciunea „Tatăl nostru”, rugăciunea cu care manifestăm spiritul adopției ca și copii, după ce am primit Botezul. În cele din urmă, în comuniune cu Trupul jertfit și Sângele vărsat, ei confirmă darurile primite și prefigurează darurile veșnice” (Ritualul Inițierii creștine, Premisa 36).

Cele trei sacramente ale inițierii creștine sunt atât de strâns legate între ele încât îi conduc pe credincioși la acea maturitate creștină, astfel încât să poată îndeplini în Biserică și în lume misiunea proprie a Poporului lui Dumnezeu” (Idem, Premise 2).

  1. Obiectivul pastoral al pastoralei sacramentale

Scopul pe care trebuie să-l urmărim în calitate de păstori și de comunități creștine, este acela de a ajunge idealul conținut în principiul expus de Conciliul Vatican II: „Sacramentele sunt menite să-i sfințească pe oameni, să zidească Trupul lui Cristos și să dea cultul datorat lui Dumnezeu; în calitate de semne, ele au și un rol instructiv. Nu numai că presupun credința, ci, prin cuvintele și elementele rituale, o și nutresc, o întăresc și o exprimă; de aceea sunt numite sacramente ale credinței. Ele conferă, într-adevăr, harul, dar celebrarea lor îi și dispune mai bine pe credincioși să primească rodnic acest har, să dea cult cum se cuvine lui Dumnezeu și să trăiască iubirea” (SC, 59).

Acesta este un obiectiv, mai mult decât o realitate, care ne stimulează la căutarea condițiilor concrete prin care fiecare „celebrare” să poată atinge maximul din „adevărul” său și elementul semnificativ în împrejurările concrete în care are loc.

La acest obiectiv ne propunem să ajungem în pastorala sacramentală: să căutăm să facem astfel încât toate celebrările sacramentale să fie cu adevărat trăite ca gesturi de credință, care îi conduc pe cei care participă la ele să „exprime în viață ceea ce au primit în credință” (SC, 10), adică să trăiască în conformitate cu semnificația sacramentelor celebrate şi primite.

Așadar, este foarte important ca toți credincioșii să înțeleagă ușor semnele sacramentelor și să frecventeze cu cea mai mare asiduitate acele sacramente care au fost instituite pentru hrănirea vieții creștine.

Îndrăznesc să propun câteva sugestii pentru preoți și credincioși, care vor fi detaliate în catehezele pe care Oficiul pentru Pastoraţia Liturgică şi Oficiul pentru Cateheză le va elabora, pentru a veni în ajutorul reflecției în acest an pastoral:

– Comunitățile noastre parohiale sunt invitate să revizuiască modul de a trăi și celebra sacramentele, pentru a favoriza finalitățile pastorale pe care reforma liturgică și le-a propus și pentru a hrăni viața în Cristos și pentru a face ca viața creștină să crească în fiecare zi tot mai mult printre credincioși. „Printr-o participare perfectă la celebrările sacre, credincioșii vor trage și ei din abundență din viața divină și, devenind aluatul lui Cristos și sarea pământului, îl vor vesti și îl vor transfuza și în alții” (S. Congregaţie a Riturilor, Instrucțiunea inter-ecumenică [26 septembrie 1964], 8).

– Uneori se pare că evenimentul sacramental nu este înțeles. De aici, urgența de a face explicită relevanța liturgiei ca loc educativ și revelator, scoțând în evidență demnitatea și orientarea ei spre construirea Împărăției lui Dumnezeu. Celebrarea euharistică cere mult preotului care prezidează adunarea și el trebuie susținut cu o formare liturgică robustă a credincioșilor. Avem nevoie de o „liturgie împreună”, simplă și frumoasă, care să fie un vehicul al misterului, rămânând în același timp inteligibil, capabil să povestească legământul peren al lui Dumnezeu cu oamenii” (CEI, Comunicare il Vangelo in un mondo che cambia. 29 iunie 2009).

– Reflecția asupra sacramentelor ne va permite să înțelegem în ce măsură conceptul care le consideră simple rituri de administrat, „ceremonii” care marchează etapele dezvoltării umane și sociale a individului sau a familiei, prevalează încă în rândul credincioșilor noștri. Comunitățile parohiale vor putea pune întrebări în ce măsură sacramentele sunt solicitate și „administrate” ca evenimente sociale, mai degrabă decât celebrări ca forme de inserare decisivă în Cristos și în Biserică.

7. Parcursul sinodal

Dragi Confrați preoți, iubiți frați și surori în Cristos,

La programul prevăzut pentru planul nostru diecezan se adaugă, în acest an, cel pe care Papa Francisc l-a cerut întregii Biserici și fiecărei dieceze în parte: un parcurs sinodal care va implica și Arhidieceza noastră şi ne va oferi ocazia unei relansări și a unei declanșări de vitalitate, de care au nevoie comunitățile noastre.

„Parcurs sinodal” înseamnă „a merge împreună”. Vom reflecta asupra valorii sinodalităţii şi asupra modalității de a o trăi real, având prezent faptul că „mergem împreună” pentru a atinge un scop. Şi cel evidențiat de programul nostru pastoral nu este departe de marele scop al parcursului sinodal. Pentru acest moment al deschiderii Anului pastoral ofer câteva principii, care vor fi detaliate într-un Mesaj pastoral care va însoți deschiderea Parcursului sinodal în Arhidieceză în ziua de 17 octombrie, când toate diecezele din lume vor proceda la începerea procesului sinodal.

Desfășurarea acestui Parcurs sinodal are o metodologie proprie, fixată de Secretariatul Sinodului Episcopilor prin două Documente – Documentul pregătitor și un Vademecum (pe care deja le-aţi primit), și în care se fac precizări cu privire la desfășurarea diferitelor faze.

Fiecare episcop va numi (înainte de octombrie 2021) un responsabil (eventual o echipă) diecezan al consultării diecezane, care poate fi punct de referință și de legătură cu Conferința Episcopală și care va însoți consultarea Bisericii particulare în toate fazele sale.

Consultarea diecezei se va desfășura prin organismele de participare prevăzute de Dreptul Canonic, fără a exclude alte modalități care sunt considerate oportune pentru ca o asemenea consultare să fie reală şi eficace (cf. Episcopalis Communi, 6). Consultarea Poporului lui Dumnezeu în fiecare dieceză se va încheia cu o reuniune pre-sinodală, care va fi momentul culminant al discernământului diecezan. După încheierea fazei diecezane, fiecare dieceză va trimite contribuțiile sale la Conferința Episcopală în cadrul datei stabilită de propria Conferință Episcopală.

Dragi Frați și Surori,

Celebrarea fiecărui sacrament și în special a Euharistiei (fons et culmen) este izvorul de forță pentru a trăi un drum de creștere și de autenticitate în comunitățile noastre, dar, cu gesturile, cuvintele, care sunt cerute în ea, pentru realizarea angajării noastre pastorale. În acest proces suntem „să mergem împreună” (synodus).

Sfântul Părinte Papa Francisc a convocat Biserica lui Dumnezeu într-un Sinod cu titlul: „Pentru o Biserică sinodală: comuniune, participare și misiune”.

Drumul se deschide duminică, 10 octombrie, la Roma, iar pe 17 octombrie și în Arhidieceza noastră. O etapă fundamentală va fi celebrarea celei de-a XVI Adunări Generale Ordinare a Sinodului Episcopilor, în octombrie 2023, căreia îi va urma o fază de punere în aplicare a tot „ceea ce Duhul Sfânt a sugerat Bisericii”, și care va implica din nou Bisericile particulare.

Interogația de fond pe care Papa o pune este următoarea: cum se realizează astăzi, la diferite nivele (de la cel local la cel universal) acel „a merge împreună” care permite Bisericii să vestească Evanghelia, în conformitate cu misiunea care i-a fost încredințată? Ce paşi ne invită Duhul Sfânt să-i facem pentru a crește ca Biserică sinodală?

Nu este vorba de o întrebare referitoare la un singur aspect al Bisericii sau la un sector al acțiunii de evanghelizare și pastorale; ea o cuprinde în totalitatea sa și tinde la o mai deplină realizare a aggiornamento-ului eclezial voit de Conciliul Vatican II, în timpul care ne stă în față.

„Drumul sinodalităţii – a spus Papa în 2015 – este drumul pe care Dumnezeu îl așteaptă de la Biserica mileniului al treilea. Ceea ce Domnul ne cere, într-un anumit sens, este conținut deja în cuvântul „sinod”. A merge împreună – laici, păstori, episcopi, Episcopul de Roma – este un concept ușor de exprimat în cuvinte, dar nu ușor de pus în practică” (Discursul Papei Francisc, 17 oct 2015).

Prima etapă este o implicare a întregului popor al lui Dumnezeu cu momente de rugăciune, ascultare, căutare şi propunere în dieceze, în parohii, în asociațiile ecleziale și, posibil, în cei care se simt sau sunt puși în situația de a fi mai distanți de Biserică.

În dieceze vom conjuga, de aceea, instanțele fie ale chemării Papei, fie ale drumului propriu al Bisericii Catolice din România, reaprinzând în noi pasiunea pentru vestirea Evangheliei, care să ducă la aruncarea semințelor de renaștere și de misiune evanghelică.

Chiar și din partea preoților noștri și a asociațiilor de laici se dorește un timp necesar de reînnoire, care nu poate avea loc decât dacă plecăm din nou de la o alegere mai decisivă de a-l pune pe Isus în centrul vieții noastre, personale și comunitare.

„A merge împreună” și a ne asculta reciproc, ca de altfel și simplificarea structurilor ecleziale, sunt evenimente care nu au loc dacă fiecare credincios nu are grijă de ascultarea interioară prin rugăciune personală, continuă şi metodică a Cuvântului şi a textelor din marii sfinți, pentru a avea în noi aceleași sentimente care au fost în Cristos Isus. Numai fidelitatea față de rugăciune și lectura cotidiană cu Cuvântului vor fi ca picăturile de apă care pătrund și transformă roca noastră interioară. Orice altă intrare la reforma Bisericii care nu pornește de aici, este timp pierdut și deteriorează însăși imaginea Bisericii.

Scopul Sinodului – aşa cum se precizează în Documentul pregătitor – nu este de a produce mai multe documente sau simpozioane, ci de a trăi un proces sinodal participativ și inclusiv, care să ofere fiecăruia – în special celor care din diferite motive se află la periferie – oportunitatea de a se exprima și de a fi ascultat, pentru a contribui la construirea Poporului lui Dumnezeu.

„O Biserică sinodală este o Biserică a ascultării, în conștiința că a asculta „este mai mult decât a auzi”. Este o ascultare reciprocă în care fiecare are ceva de învățat: poporul credincios, colegiul episcopal, Episcopul de Roma, unul în ascultarea celorlalți; şi toţi în ascultarea Duhului Sfânt, Duhul adevărului (In 14,17) pentru a cunoaște ceea ce El „spune Bisericilor” (Ap 2,7).

În pragul acestei primăveri a Duhului pentru iubita noastră realitate eclezială, mă încredințez colaborării și pasiunii pastorale a fiecăruia dintre membrii Arhidiecezei, pentru a găsi un echilibru just între rugăciune și misiune, muncă și odihnă, angajarea constantă și timpul personal. Să nu uităm că credincioșii noștri, tocmai în această perioadă destul de complexă, au nevoie de noi, de generozitatea noastră și de fidelitatea față de slujirea care ne-a fost încredințată.

Preasfânta Fecioară Maria, Patroana Arhidiecezei noastre, să însoțească și să ocrotească drumul nostru împreună și să facă din noi acel Templu viu al Duhului în care, transformați după imaginea lui Isus, Bunul Păstor, fiecare să devină locuință vie a slavei lui Dumnezeu Tatăl.

În acest an pastoral, care până la 8 decembrie va continua să fie dedicat în mod special Sfântului Iosif, încredințez mijlocirii sale puternice, precum și ocrotirii Preasfintei Fecioare Maria, Patroana Arhidiecezei noastre, drumul sinodal al Arhidiecezei noastre.

Întăriți cu sacramentele credinței și în fidelitate față de cele care reprezintă temelia vieții noastre creștine (Botezul, Mirul, Euharistia), Vă doresc tuturor un Drum bun sinodal, sub ocrotirea Fecioarei Maria, pentru ca să înflăcăreze inimile noastre de pasiune pentru vestirea Evangheliei.

Cu binecuvântarea noastră arhierească,

București, 7 octombrie 2021, Sărbătoarea Preasfintei Fecioare Maria, Regina Rozariului

 

+ Aurel Percă

Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti

Hits: 533

/ Știri / Tags: ,

Share the Post