Papa Francisc: „Bunicii și vârstnicii sunt pâine care ne hrănește viața” (Omilie în prima Ziua Mondială a Bunicilor și Vârstnicilor, 25 iulie)
Pe 25 iulie 2021, Mons. Rino Fisichella, președintele Consiliului Pontifical pentru Noua Evanghelizare, a celebrat în calitate de reprezentant al Sfântul Părinte Papa Francisc – Sfânta Liturghie în Bazilica Vaticanului în prima Zi Mondială a Bunicilor și Vârstnicilor, dând citire omiliei pregătită de Sfântul Părinte cu această ocazie. Pentru Papa, „acestea sunt zile de convalescenţă şi noi dorim ca să nu se obosească mai mult, pentru ca să poată petrece aceste ultime zile de odihnă pentru a-şi recăpăta forţele şi a putea relua slujirea sa pastorală”, a comentat Mons. Fisichella.
În timp ce stătea pentru a învăța, Isus „ridicându-şi ochii şi văzând că o mulţime mare venea după el, Isus i-a zis lui Filip: «De unde vom cumpăra pâini ca aceştia să mănânce?»” (In 6,5). Isus nu se limitează la a da învățături, ci se lasă interpelat de foamea care locuiește în viața oamenilor. Și, în acest fel, hrănește mulțimea distribuind cele cinci pâini de orz și cei doi pești primiți de un băiat. În cele din urmă, deoarece au mai rămas câteva bucăți de pâine, el le spune alor săi să le adune, „astfel încât să nu se piardă nimic” (v. 12).
În această zi, dedicată bunicilor și bătrânilor, aș vrea să mă opresc asupra acestor trei momente: Isus care vede foamea mulțimii; Isus care împarte pâinea; Isus care recomandă să se adune bucățile rămase. Trei momente care pot fi rezumate în trei verbe: a vedea, a împărți, a păstra.
Primul, a vedea. Evanghelistul Ioan, la începutul relatării, subliniază acest detaliu: Isus ridică ochii și vede mulțimea flămândă după ce a mers mult timp ca să-l întâlnească. Astfel începe minunea: cu privirea lui Isus, care nu este indiferent sau ocupat, ci simte împunsăturile foamei care cuprinde omenirea obosită. Îi pasă de noi, are grijă de noi, vrea să ne sature foamea de viață, de dragoste și de fericire. În ochii lui Isus vedem privirea lui Dumnezeu: este o privire atentă, care devine conștientă de noi, care examinează așteptările pe care le purtăm în inimile noastre, care vede oboseala, oboseala și speranța cu care mergem înainte. O privire care știe să înțeleagă nevoia fiecăruia: în ochii lui Dumnezeu nu există o mulțime anonimă, ci fiecare persoană cu foamea sa. Isus are o privire contemplativă, adică capabilă să se oprească în fața vieții celuilalt și să citească în interiorul ei.
Aceasta este și privirea pe care bunicii și bătrânii au avut-o asupra vieții noastre. Este modul în care au avut grijă de noi încă din copilărie. După o viață de sacrificiu, nu ne-au fost indiferenți sau ocupați cu altceva în afară de noi. Aveau ochi atenți, plini de tandrețe. Când am crescut și ne-am simțit neînțeleși sau ne-am temut de provocările vieții, ei ne-au observat, ce se schimbă în inimile noastre, lacrimile noastre ascunse și visele pe care le purtam înăuntru. Am trecut cu toții pe genunchii bunicilor, care ne țineau în brațe. Și datorită acestei iubiri am devenit adulți.
Iar noi, ce priviri avem spre bunici și bătrâni? Când a fost ultima dată când am ținut companie sau am sunat la o persoană în vârstă pentru a-i spune că suntem aproape de el și pentru a lăsa cuvintele sale să ne binecuvânteze? Sufăr când văd o societate care aleargă, ocupată, indiferentă, prinsă cu prea multe lucruri și incapabilă să se oprească să privească, să salute, să mângâie. Mi-e teamă de o societate în care suntem cu toții o mulțime anonimă și nu mai suntem capabili să ne ridicăm privirea și să ne recunoaștem reciproc. Bunicii, care ne-au hrănit viața, astăzi sunt flămânzi după noi: după atenția noastră, după tandrețea noastră. Să ne simtă aproape de ei. Să îi privim, așa cum face Isus cu noi.
Al doilea verb: a împărți. După ce a văzut foamea acelor oameni, Isus dorește să-i hrănească. Dar acest lucru se întâmplă datorită darului unui tânăr, care își oferă cele cinci pâini și cei doi pești. Este frumos că în centrul acestui minuni, de care au beneficiat atât de mulți adulți – aproximativ cinci mii de oameni – există un băiat, un tânăr, care împarte ceea ce are.
Astăzi este nevoie de o nouă alianță între tineri și bătrâni, este nevoie să împărtășim tezaurul comun al vieții, să visăm împreună, să depășim conflictele dintre generații pentru a pregăti viitorul tuturor. Fără această alianță de viață, vise și viitor, riscăm să murim de foame, deoarece legăturile rupte, singurătatea, egoismul, forțele care dezintegrează cresc. Adesea, în societățile noastre am dat viață ideii că „fiecare gândește pentru sine”. Dar asta ucide! Evanghelia ne îndeamnă să împărtășim ceea ce suntem și ceea ce avem: numai astfel putem fi mulțumiți. De multe ori mi-am amintit ce spune profetul Ioel despre aceasta (cf. Il 3,1): tineri și bătrâni împreună. Tinerii, profeții viitorului care nu uită istoria din care provin; bătrânii, visători niciodată obosiți, care transmit experiență tinerilor, fără să le blocheze drumul. Tineri și bătrâni, comoara tradiției și prospețimea Duhului. Tineri și bătrâni împreună. În societate și în Biserică: împreună.
Al treilea verb: a păstra. După ce au mâncat, Evanghelia consemnează că au rămas multe bucăți de pâine. Iar Isus recomandă: „Adunați bucățile rămase, ca să nu se piardă nimic” (In 6,12). La fel și inima lui Dumnezeu: nu numai că ne dă mai mult decât avem nevoie, ci se și îngrijește să nu se piardă nimic, nici măcar un fragment. O bucată mică de pâine poate părea un lucru mic, dar în ochii lui Dumnezeu nimic nu trebuie aruncat. Cu atât mai mult, nimeni nu trebuie aruncat. Este o invitație profetică la care astăzi suntem chemați să o facem să răsune în noi și în lume: adunați, păstrați cu grijă, păziți. Bunicii și vârstnicii nu sunt resturi din viață, rebuturi de aruncat. Sunt acele bucăți prețioase de pâine lăsate pe masa vieții noastre, care încă ne pot hrăni cu un parfum pe care l-am pierdut, „parfumul milostivirii și al memoriei”. Să nu pierdem memoria căreia bătrânii îi sunt purtători, pentru că suntem fii ai acelei istorii și fără rădăcini ne vom ofili. Ei ne-au păzit pe calea creșterii, acum depinde de noi să le păzim viața, să le ușurăm dificultățile, să le ascultăm nevoile, să le creăm condițiile pentru a putea fi ușurați în sarcinile lor zilnice și pentru a nu se simți singuri . Să ne întrebăm: „Le-am făcut o vizită bunicilor? Vârstnicilor din familia mea sau din cartier? I-am ascultat? Le-am dedicat puțin timp? ” Să-i păzim, ca să nu se piardă nimic: nimic din viața și visele lor. Depinde de noi astăzi să prevenim regretul de mâine de a nu fi acordat suficientă atenție celor care ne-au iubit și ne-au dat viață.
Frați și surori, bunicii și bătrânii sunt pâine care ne hrănește viața. Suntem recunoscători pentru ochii lor atenți, care ne-au observat, pentru genunchii care ne-au ținut în brațe, pentru mâinile lor care ne-au însoțit și ridicat, pentru jocurile pe care le-au jucat cu noi și pentru mângâierile cu care ne-au consolat. Vă rog să nu uitați de ei. Să ne aliem cu ei. Să Învățăm să ne oprim, să-i recunoaștem, să-i ascultăm. Să nu-i aruncăm niciodată ca pe un rebut. Să-i păstrăm în iubire. Și să învățăm să împărtășim timp cu ei. Vom ieși din aceasta mai buni. Și, împreună, tineri și bătrâni, vom fi îndestulați la masa împărtășirii, binecuvântați de Dumnezeu.
Franciscus
Sursa: press.vatican.va
Foto: Vatican Media, 2018
Hits: 122