Film documentar: Din istoria Arhidiecezei de București (1883-1954)

IPS Aurel Perca – Film documentar 2021

Film documentar: Din istoria Arhidiecezei de București (1883-1954)

Cu prilejul „Zilei Arhidiecezei” – 138 de ani de la întemeierea Arhidiecezei Romano-Catolice de București, Centrul „Biserica și Istoria” și Arhiva „Vladimir Ghika” de pe lângă Arhiepiscopia Romano-Catolică de București au realizat filmul documentar „Din istoria Arhidiecezei de București: 1883-1954”, film dedicat ÎPS Aurel Percă.

Filmul a fost realizat de Dr. Dănuț Doboș și Dr. Iulia Cojocariu, care au beneficiat de colaborarea ing. Silviu Dogariu de la Episcopia Romano-Catolică de Iași.

Filmul reconstituie istoria Arhidiecezei sub păstorirea primilor șase arhiepiscopi de București: Ignazio Felice Paoli, Paul Iosif Palma, Otto Zardetti, Francisc Xaveriu von Hornstein, Raymund Netzhammer și Alexandru Theodor Cisar.


Film documentar 27.04.2021

Din istoria Arhidiecezei de București (1883-1954)

Partea I – Ctitorii

9 martie 1885, Gara București. Sosește trenul Expres Budapesta – București, aducând într-un car funebru sicriul cu trupul arhiepiscopului Ignazio Felice Paoli, trecut la cele veșnice la Viena, la 27 februarie. Sicriul a fost depus apoi în catedrala „Sfântul Iosif”, măreața sa ctitorie, pentru funeraliile solemn, la sfârșitul cărora cortegiul funerar s-a îndreptat spre Cimitirul Bellu, unde trupul marelui Păstor a fost depus în cripta Capelei „Sfânta Ana”. Circa 50.000 de bucureșteni s-au aflat în acele momente pe străzile Capitalei pentru a-l omagia pe ctitorul catedralei și al Arhidiecezei.

Pentru catolicii din Arhidieceza de București vestea morții Monseniorului Paoli a fost un moment de mare emoție, deoarece acesta devenise extrem de iubit de către credincioși, stimat de autorități și cunoscut în toată Europa, pe care o cutreierase pentru binele diecezei sale. Cu numai un an înainte, la 15 februarie 1884 arhiepiscopul Paoli inaugurase Catedrala „Sfântul Iosif”, darul cel mai de preț pe care un păstor l-a făcut Arhidiecezei, despre care marele Mihail Kogălniceanu spune că este „cel mai frumos edificiu religios din România”.

La 15 februarie 1884, notează istoricul Carol Auner, Monseniorul Paoli trăise „o zi memorabilă, cea mai fericită din viața sa”, deoarece vedea aproape împlinită opera sa de căpătâi, catedrala, Casa lui Dumnezeu, un monument pe care îl considera „frumos și demn de religia noastră sfântă”.

„Osemintele lui – scria același Carol Auner – se vor muta de bună seamă în catedrală, ctitoria sa de căpetenie”.

Monseniorul Paoli a fost și ctitorul Seminarului diecezan „Sfântul Duh” fondat în anul 1870, precum și un mare protector al școlilor catolice, iar amintirea sa a fost mereu vie și în Dieceza de Nicopole din Bulgaria pe care a păstorit-o timp de peste un deceniu.

Portretul arhiepiscopului Paoli, executat în anul 1880 de către pictorul Szatmary, a fost expus mereu, la loc de cinste în cele trei reședințe episcopale din București.

„După moartea Monseniorului Paoli – scrie canonicul Basilio Laureri – credincioșii Arhidiecezei cuprinși de o durere profundă au înălțat spre Dumnezeu rugăciuni fierbinți pentru a le dărui cât mai repede un păstor care să continue opera apostolică a lui Paoli”. Aceste rugăciuni au fost ascultate, iar Papa Leon al XIII-lea l-a numit arhiepiscop de București pe Monseniorul Paul Iosif Palma, fostul vicar general al Monseniorului Paoli, căruia îi oferise toată colaborarea sa în îndrăznețele sale planuri.

Arhiepiscopul Palma a fost succesorul demn al Monseniorului Paoli, un prelat însuflețit de un mare zel pentru educația creștinească și pentru splendoarea cultului divin, determinat nu numai să continue operele predecesorului său, dar și să le perfecționeze. Liturghia de instalare a avut loc la 26 iunie 1885 în Catedrala „Sfântul Iosif” – primul eveniment de excepție de acest fel din București, cu participarea Familiei Regale, a membrilor Guvernului, Corpului Diplomatic și a unei mulțimi imense de credincioși.

Arhiepiscopul Palma rămâne în istoria Arhidiecezei prin alte realizări importante printre care se numără finalizarea lucrărilor interioare la catedrală, instituirea în anul 1887 a Capitlului canonicilor Catedralei „Sfântul Iosif” și edificarea a șapte biserici. Tot lui i se datorează și organizarea în august 1885 a primului pelerinaj românesc la Lourdes, prilej cu care a fost depus la sanctuarul marian impresionantul steag românesc și a fost adusă la București statuia Sfintei Fecioare, așezată în anul 1893 în Catedrala „Sfântul Iosif”. Programul său pastoral era copleșitor, însă Dumnezeu avea alte planuri. În 1889, arhiepiscopul s-a îmbolnăvit grav, trecând la cele veșnice la 2 februarie 1892, la Viena, după doi ani de suferințe.

Pe durata anilor de boală ai Monseniorului Palma, conducerea Arhidiecezei a fost încredințată de Papa Leon al XIII-lea episcopului coadiutor Constantin Costa, administrator apostolic, ultimul episcop al Arhidiecezei provenit din Congregația Pasioniștilor.

Monseniorul Costa are meritul de a fi reactivat proiectul mai vechi al arhiepiscopilor Paoli și Palma, precum și al arhitectului Friedrich Schmidt, proiectantul Catedralei „Sfântul Iosif”, privind construirea alături de catedrală a unei clădiri proprii pentru Seminarul diecezan. Ridicată în anii 1891-1892, clădirea Seminarului („Palatul Costa”) a permis în anul 1893 unificarea celor două cursuri seminariale – Seminarul Mare de la Cioplea și Seminarul mic de la București.

În anul 1892 episcopul Constantin Costa a fost nevoit să se retragă de la conducerea Arhidiecezei, astfel încât lucrările interioare la imobilul Seminarului au fost finalizate de canonicul Basilio Laureri, noul administrator apostolic.

Păstorirea celui de-al treilea arhiepiscop de București, Otto Zardetti, aparținând Ordinului Benedictin, a fost scurtă, acesta demisionând și declarându-se depășit de „marile dificultăți economice” pe care le înregistra în anii 1894-1895 Arhidieceza de București. Cu toate acestea, numele său rămâne legat de fondarea în anul 1895 a Parohiei Catedralei „Sfântul Iosif” și de multe alte proiecte administrative și pastorale rămase însă nefinalizate.

I-a succedat la conducerea Arhidiecezei episcopul de Iași, Dominic Jaquet, în calitate de administrator apostolic. În timpul scurtei sale păstoriri s-a încercat o rezolvare, fără succes însă, a situației canonice a Regelui Carol I și a Principelui moștenitor Ferdinand, excluși de către Sfântul Scaun de la sacramente în urma încălcării grave a canoanelor Bisericii.

Arhiepiscopul Francisc Xaveriu von Hornstein, benedictin – a scris o pagină glorioasă în istoria Arhidiecezei de București, pe care a păstorit-o timp de un deceniu. Este ctitorul noii reședințe episcopale de lângă Parcul Cișmigiu, actuala reședință a Nunțiaturii Apostolice, precum și al Școlii arhiepiscopale de băieți „Sfântul Andrei” din Calea Călărașilor. S-a preocupat în mod deosebit de pastorația celor 60.000 de catolici din Arhidieceză, pe care a dorit să-i cunoască prin vizitele canonice, prilej cu care a realizat o prioritizare a urgențelor pastorale – fondarea de noi parohii, edificarea și restaurarea bisericilor și a caselor parohiale, înființarea de noi școli parohiale. Totodată, arhiepiscopul Hornstein a sprijinit institutele școlare de fete conduse de surorile din Congregația „Damele Engleze”, chemându-le la București, cu același scop, în anul 1898 pe surorile sioniste. În același an au revenit la București și Frații Școlilor Creștine pentru a prelua conducerea Școlii arhiepiscopale de băieți.

Un proiect de suflet pentru arhiepiscop, cel al construirii unei biserici greco-catolice la București a trebuit totuși amânat ca urmare a demisiei sale, deși reușise cea mai amplă mobilizare de binefăcători externi de după cea organizată în scopul atragerii de fonduri necesare construirii Catedralei „Sfântul Iosif”.

Partea a doua. In verbo tuo

3 iulie 1924. Arhiepiscopul Raymund Netzhammer și-a înaintat demisia ca urmare a solicitării Papei Pius al XI-lea, veste primită cu profundă emoție și tristețe de credincioși și cu totală surprindere de Regele Ferdinand I și prim ministrul liberal Ionel Brătianu. Un an mai târziu a realizat însă că reproșurile care îi fuseseră aduse arhiepiscopului Netzhammer nu corespundeau adevărului, însă faptul era deja consumat.

În cei 19 ani de păstorire ai Monseniorului Netzhammer, Arhidieceza a cunoscut o perioadă de stabilitate a structurilor deja create de întemeietori, prioritățile arhiepiscopului fiind învățământul și cultura catolică, pe care le-a integrat cu succes în societatea românească. Mutarea seminariștilor în anul 1906 în reședința episcopală – Palatul Hornstein –, fondarea în imobilul Seminarului a Școlii episcopale de băieți nr. 2 „Sfântul Iosif”, edificarea imobilelor pentru Gimnaziul și Liceul arhiepiscopal, a Convictului „Sfântul Andrei” și a Saloanelor „Tomis” sunt numai câteva dintre realizările acestuia în domeniul educației.

Presa și cultura catolică au cunoscut de asemenea o dezvoltare fără precedent, apt ce i-a permis istoricului Nicolae Iorga să evidențieze mișcarea culturală în cadrul Bisericii Catolice susținută de arhiepiscopul cărturar Raymund Netzhammer.

De numele său se leagă și construirea bisericii greco-catolice „Sfântul Vasile” și a bisericilor „Sfânta Elena” și „Preasfântul Mântuitor” din București, a bisericii „Sfântul Anton de Padova” din Câmpina și „Sfântul Iosif” din Buzău. Arhiepiscopul Netzhammer a făcut proba unui mare păstor în anii Primului Război Mondial, atunci când rămas la București în timp ce majoritatea preoților și Fraților Școlari fuseseră arestați și internați în Moldova, a reușit să rezolve situațiile grele în care se afla Arhidieceza, iar în final să obțină eliberarea preoților și a Fraților Școlilor Creștine.

După război, din păcate, aceste merite nu i-au fost recunoscute, arhiepiscopul devenind o victimă a pasiunilor vechi naționaliste și a delațiunilor venite inclusiv din interiorul Bisericii cu scopul compromiterii imaginii și activității sale.

Rămâne în istoria Bisericii locale prin marile sale realizări pastorale, dar și pentru nedreptatea suferită, iar în cultura română rămâne drept cel mai important scriitor și savant catolic, precum și autorul uneia dintre cele mai importante și consistente volume de călătorie intitulate „Din România”. A fost aceasta dovada iubirii sale pentru a doua sa patrie, cultura și limba română!

Partea a III-a. „In odium fidei”

25 noiembrie 1953. Arhiepiscopul Alexandru Theodor Cisar (1924-1954) își anunța credincioșii cu privire la repunerea sa în drepturile arhiepiscopale după trei ani de „domiciliu obligatoriu” impus de către comuniști. Arhiepiscopul și-a manifestat totodată bucuria față de „fapta bună” a asupritorilor săi, precum și satisfacția față de starea optimă a sănătății sale, care-i permitea să-și reia atribuțiile de Păstor al Arhidiecezei.

Nu bănuia însă că forțele răului aveau alte planuri, astfel că bucuria sa a fost de scurtă durată. La 7 ianuarie 1954 Monseniorul Cisar a trecut la cele veșnice, în condiții vădit suspecte, iar la scurt timp dictatorul comunist Gh. Gheorghiu-Dej recunoștea într-o ședință secretă cu liderii Securității și ai Partidului Comunist faptul că arhiepiscopul Cisar fusese ucis și că asasinatul nu avea să fie investigat! Își încheia astfel existența pe pământ cel de-al șaselea arhiepiscop de București de numele căruia se leagă evenimente și fapte remarcabile din istoria Arhidiecezei Romano-Catolice de București. Astfel, sub păstorirea sa de trei decenii Arhidieceza a cunoscut o perioadă înfloritoare în contextul perioadei interbelice când România a ajuns la o dezvoltare fără precedent în toate domeniile.

Realizările pastorale ale arhiepiscopului Alexandru Theodor Cisar sunt zecile de edificii – biserici, case parohiale, școli, institute caritative și de educație, inclusiv noul Palat Arhiepiscopal de lângă Catedrala „Sfântul Iosif”, la care se adaugă realizările din domeniul cultural, al presei și al învățământului catolic. Exemplul cel mai edificator este cel al Seminarului diecezan „Sfântul Duh” aflat sub conducerea rectorului Anton Durcovici, vicarul general al arhiepiscopului Cisar.

Începând cu anul 1940 arhiepiscopul Cisar a fost nevoit să facă față provocărilor războiului mondial care a îndoliat întreaga lume, iar timp de un deceniu el a fost liderul rezistenței prin credință și oponentul principal al regimului ateu comunist instaurat în România de ocupanții sovietici, motiv pentru care arhiepiscopul a devenit una dintre victimele acestuia.

Rămâne în istoria Bisericii locale după cum menționa canonicul Stanislau Traian Jovanelli, „Preotul, Episcopul și Arhiepiscopul Mitropolit de o rară credință și iubire adâncă în Dumnezeu, înzestrat cu rare virtuți naturale și suprafirești, cu o inimă preaiubitoare față de semeni, clerul și credincioșii săi, prea supus și ascultător fiu al Bisericii lui Cristos și Locțiitorului său pe pământ (…) cu o grijă arzătoare spre binele și propășirea întregului popor”.

Deo gratias!

Hits: 163

Share the Post