Istoria Arhidiecezei Romano-Catolice de București, volumul I (1883-1954), de Dănuț Doboș – apariție recentă la Editura ARCB

Untitled design

Istoria Arhidiecezei Romano-Catolice de București, volumul I (1883-1954), de Dănuț Doboș – apariție recentă la Editura ARCB

Cuvânt înainte de ÎPS Aurel Percă, Arhiepiscop Mitropolit de București 

Trăim astăzi într-o eră dominată din ce în ce mai mult de amnezia nemiloasă a trecutului, de cufundarea inconștientă în prezent, de accelerația paroxistică spre viitor. Memoria noastră socială și culturală, în loc să fie încredințată, așa cum a fost de secole, cunoașterii istorice, dobândită cu atenție prin studierea și interpretarea documentelor din trecut, este acum din ce în ce mai mult încredințată memoriei artificiale a computerelor și a internetului… Internetul, o rețea de fire și cabluri care ne conectează și interconectează la nivel global, și care a fost transformat de mulți, începând cu cei mai tineri, într-o realitate aproape divină și atotputernică, ce conține în sine trecut, prezent și viitor. Ce rol mai poate avea istoria în acest „pământ pustiu de memorie istorică”?

Nu trebuie să uităm de „vocația” tradițională a istoriei, care este aceea de a fi o memorie a trecutului, de a da răspunsuri la întrebările adesea dramatice pe care lumea de astăzi le pune de foarte multe ori. Ignorând cunoașterea realității istorice, riscăm să deformăm istoria, ceea ce, din păcate, se întâmplă adesea.

Acest lucru este cu atât mai adevărat pentru istoria bisericească, trunchiul care, cu diferitele sale ramuri (istoria religiilor, istoria creștinismului, istoria Bisericii universale și cea a Bisericii locale), investighează trecutul religios al umanității sau al unei regiuni, al unei dieceze sau al unei instituții ecleziale, în care înțelegerea realităților are nevoie de o „lectură” creștină obiectivă, „sine ira et studio”, pentru a putea învăța ceva din istorie, știind că întotdeauna „historia magistra vitae est”.

Bibliotecile și arhivele ecleziastice ale diecezelor, ale parohiilor sau ale institutelor religioase păstrează și pun la dispoziția cercetătorilor încă multe documente din trecut care ne pot ajuta să discernem „mâna lui Dumnezeu” în istoria Bisericii și în viața noastră. A înțelege istoria noastră, a Bisericii sau a unei dieceze, implică un proces de învățare și de descoperire care ne poate întări mărturia creștină, ne poate ajuta să îndepărtăm îndoielile, să discernem doctrina adevărată și să ne îmbunătățim gândirea.

Dobândind „o adevărată cunoaștere a istoriei”, vom putea scrie și noi, în lumea în care trăim, pagini noi ale istoriei noastre locale.

Orice istoric care se apleacă cu pasiune asupra trecutului ajunge la concluzia că istoria Bisericii (cu toate instituțiile subordonate) se poate învăța „prin studiu și prin credință”, pentru că aceasta ne ajută să vedem „mâna lui Dumnezeu” în derularea evenimentelor. Credința și istoria se combină pe măsură ce ne hrănim puternic din Sfintele Scripturi, citim și reflectăm la diferite surse istorice, facem conexiuni între pasaje scripturale și surse istorice ale tradiției, luăm în considerare informațiile în contextul potrivit, căutăm modele și teme predominante și, astfel, obținem lecții importante. Aceste practici ne ajută să înțelegem evenimentele istorice și să găsim răspunsuri la întrebările noastre de astăzi. Și această metodă este valabilă și pentru Istoria Bisericii.

Apoi, cunoașterea istoriei Bisericii sau a unei circumscripții ecleziastice (dieceza) ne permite să descoperim marea datorie pe care o avem față de atâția păstori, preoți, bărbați și femei, de multe ori trăindu-și credința cu mult eroism, care au făcut posibilă păstrarea fidelă a credinței creștine și a tradițiilor creștine.

Pe bună dreptate, îndemnul din Scrisoarea către Evrei: „Amintiți-vă de conducătorii voștri care v-au învățat cuvântul lui Dumnezeu și, meditând împlinirea vieții lor, imitați credința lor” (13,7) este un îndemn la păstrarea „memoriei istorice”.

Nu este posibil să ne complăcem în starea în care ne aflăm, fără să cunoaștem cum au trăit și ce au făcut înaintașii noștri, ce a făcut și cum și-a trăit credința poporul credincios al Arhidiecezei de București, prin ce vitregii a trecut Arhidieceza, ca instituție bisericească, și ce soartă au avut conducătorii ei; cunoașterea istoriei Bisericii noastre locale este un antidot puternic împotriva aroganței contemporane, în care „religia”, din ce în ce mai răspândită, este umanismul secularizat, urmat de noi forme de „religie tehnologică”, ce privesc spre un viitor iminent, în care locul Dumnezeului tradițional va fi luat de „Dumnezeu-număr al algoritmului”[1].

Există multe alte motive pentru a explora istoria Bisericii, în ansamblul ei, dar și sectorial, la nivel de dieceze: studierea istoriei ne poate ajuta să evităm dezbinările în Biserică, să păstrăm o teologie solidă, să perseverăm în credință, să înțelegem moștenirea istorică bogată pe care o posedă practica noastră creștină, să avem o credință echilibrată și liberă de extremism etc. În concluzie, putem spune că există suficiente motive care să determine la cunoașterea istoriei bisericești locale.

Pentru orice comunitate creștină, parohială sau diecezană, cunoașterea istoriei este o obligație fundamentală și, în același timp, o mare onoare. Nu poți trăi în plinătate prezentul și nici nu poți făuri viitorul dacă nu cunoști temelia reală și nu prețuiești jertfele înaintașilor.

Credința, dar al lui Dumnezeu și moștenire lăsată de bunii și străbunii noștri, își capătă adevărata valoare când, după ce o primești ca pe un dar al iubirii, știi să o păstrezi și să o transmiți generațiilor viitoare.

Avem nevoie de memorie istorică, iar dacă am pierdut-o, trebuie să o recuperăm. Memoria istorică este o punte spre libertate; trecutul este ca o făclie pentru intrarea în viitor; doar cunoscând trecutul, putem fi înrădăcinați în prezent și orientați corect spre viitor.

Studierea istoriei bisericești locale este de dată recentă, dar datorită cercetătorilor și istoricilor noștri, capătă contur o istorie cât de cât completă și acesta este un motiv de bucurie și de încredere că putem merge cu multe speranțe spre viitor.

Avem în mână primul volum de „Istorie a Arhidiecezei Romano-Catolice de București” (1883-1954), „operă de suflet” a domnului prof. dr. Dănuț Doboș, cercetător al arhivelor bisericești locale și autor a numeroase studii și monografii parohiale, biografii ale unor personalități bisericești locale. Domnul profesor s-a aplecat cu multă trudă, dar și cu pasiune, asupra tuturor documentelor din arhivele diferitelor comunități catolice din Arhidieceză, călăuzit și de încurajarea dată de un document al Comisiei Pontificale pentru Bunurile Culturale ale Bisericii în anul 1997[2] privind cercetarea arhivelor bisericești, care pot oferi încă materiale bogate pentru scrierea istoriei Bisericii locale. Având deja un material destul de consistent, a sosit momentul sintezelor istorice, o treaptă superioară în cercetarea istorică, iar la dorința noastră, seria acestor lucrări începe cu „Istoria Arhidiecezei Romano-Catolice de București”, vol. 1 (1883-1954), corespunzând cronologic cu păstorirea primilor șase arhiepiscopi de București.

Misiunea de a întocmi o astfel de sinteză istorică, nu ușor de realizat, a fost asumată de domnul profesor dr. Dănuț Doboș, care s-a remarcat începând cu anul 2000 printr-o vie activitate de cercetare dedicată istoriei Bisericii noastre locale și distingându-se printr-o viziune coerentă asupra acesteia și prin restituții bine întemeiate documentar.

Lucrarea de față reprezintă un deziderat al catolicilor din Arhidieceza noastră, o readucere asumată și o valorizare a figurilor centrale care au jalonat istoria acesteia și care au fost arhiepiscopii de București, o incursiune istorică, culturală și spirituală, menită să îl familiarizeze pe cititor cu istoria marii comunități catolice din care face parte.

Istoria Arhidiecezei Romano-Catolice de București are o notă științifică, dar care este dublată de aspectul unui „memorial al faptelor creștine” petrecute în fiecare parohie, instituție școlară sau de altă natură din epocile respective. Astfel, întreaga activitate socială, culturală, economică și spirituală a comunităților catolice s-a desfășurat în jurul bisericilor parohiale, al școlilor, spitalelor și orfelinatelor catolice, iar acestea au fost la rândul lor subsumate activității Păstorului Arhidiecezei.

Autorul a reușit un parcurs istoric prin mai multe epoci din istoria Bisericii locale și, implicit, a României, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea – perioada formării și consolidării structurilor diecezane – și încheind cu perioada instalării și consolidării regimului ateu comunist, care va reuși în parte să anihileze realizările Bisericii din epocile anterioare.

Nu este ușor să purcezi la o astfel de lucrare științifică, unde totul trebuie să fie esențializat, și unde detaliile servesc doar pentru punerea mai bine în lumină a unei personalități sau alteia, a epocii istorice și a acțiunilor istorice ale acestora.

Cu alte cuvinte, dintr-o multitudine de fapte istorice, autorul a trebuit să le extragă pe cele având relevanță istorică.

Îl felicităm pe autor pentru efortul și realizarea unei lucrări importante pentru Biserica noastră locală, și suntem convinși că aceasta a fost scrisă cu detașarea pe care ți-o dă trecerea timpului și cu respectarea unei etici profesionale și istorice pusă în slujba adevărului. Pentru munca depusă și care va urma, exprim toată gratitudinea mea și a celor care se vor apleca asupra acestor pagini de istorie bisericească locală!

De altfel, Biserica se îngrijește nu numai de transmiterea patrimoniului documentar, ca moment al tradiției, ca memorie a evanghelizării și ca instrument pastoral, ci și de valorificarea prețioasei memorii istorice, pentru a servi culturii istorice și misiunii Bisericii, pentru că nu putem avea o adevărată cultură, inclusiv religioasă, dacă nu se cunoaște propria istorie.


 

[1] Această caracterizare aparține istoricului și academicianului Jean Delumeau (1923-2020).

[2] Pontificia Commissione per i Beni Culturali della Chiesa, La funzione pastorale degli archivi ecclesiastici, 2 februarie 1997: „Studiul documentat și fără prejudecăți al trecutului propriu face ca Biserica să fie mai interesată de umanitate (…) Această căutare care provine din strângerea chibzuită a ceea ce este documentabil, are ca scop prezentarea unui viitor întemeiat pe contribuțiile Tradiției, unde memoria este și profeție. Împrumutând o frumoasă expresie a Școlii din Chartres, putem spune că ne simțim giganți dacă avem conștiința că, deși suntem pitici, ne aflăm pe umerii generațiilor care ne-au precedat în semnul unicei credințe. Izvoarele istorice leagă Biserica într-un neîntrerupt regim de continuitate”.

 

Hits: 207

/ Știri / Tags: , ,

Share the Post