Postul Mare ca o Sâmbătă Sfântă

Postul Mare ca o Sâmbătă Sfântă

Titlul acestui articol mi-a venit în minte reflectând la situația cu care ne confruntăm cu toții în această perioadă de răspândire globală a coronavirusului, care ne face pe toți să experimentăm ce înseamnă izolarea. Dar pentru noi creștinii, nu este un timp oarecare, ci este chiar timpul Postului Mare, în care suntem chemați să medităm la misterele mântuirii noastre. Aceste mistere le găsim sintetizate în Simbolul Apostolilor (Crezul), unde, la un moment dat, noi mărturisim împreună cu întreaga Biserică despre Isus: „A pătimit sub Ponțiu Pilat, s-a răstignit, a murit și s-a îngropat; s-a coborât în iad; a treia zi a înviat din morți”.

În Sâmbăta Sfântă, Biserica ne invită să rămânem lângă Mormântul Sfânt, în post și rugăciune, și să medităm la coborârea lui Isus la cei din iad. În acest fel Biserica ne îndeamnă să așteptăm Învierea lui Isus.

Însă, pentru a înțelege aceste mister al morții și coborârii lui Isus la cei din iad, este important să vedem cum era înțeleasă moartea de către poporul ales. Pentru evrei moartea, ca de altfel și boala, erau înțelese ca izolare. Bolnavul era izolat de familie, de comunitate și, astfel posibilitatea de a comunica era foarte redusă. Moartea era culmea izolării, în sensul că înceta orice posibilitate de comunicare pentru om. Șeol, locuința morților pentru evrei, este locul izolării totale, unde nu există comunicare.

Isus, în timpul pătimirii și răstignirii sale, a experimentat izolarea. Prietenii săi au privit de la distanță pătimirea sa, precum și răstignirea sa. Mai mult, cum spune Cardinalul Luis Antonio Tagle (de curând numit de Sfântul Părinte Papa Francisc – Prefect al Congregației pentru Evanghelizarea Popoarelor), în cartea sa The Risck of Hope. How to Talk about God in the World Today (Riscul de a spera. Cum să vorbești despre Dumnezeu în lumea de astăzi), pe cruce Isus a experimentat izolarea totală și chiar abandonarea, până și în relația cu Dumnezeu Tatăl. Tocmai de aceea pe cruce Isus strigă: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Mt 27, 46). Surprinzător, spune Cardinalul Tagle, deși Isus îl numește pe Dumnezeu Tată, deseori, în Evanghelie, pe cruce nu mai există această familiaritate, ci numai abandonare și izolare. Pe cruce, Isus experimentează lipsa comunicării totale, dar și a comuniunii. El trăiește pe cruce, cum spune Cardinalul Tagle, agonia izolării, și de aceea, crucea este, de fapt, o adevărată moarte pentru Isus, el este complet singur. Înțeles astfel evenimentul crucii, cuvintele lui Isus de la sfârșit – „S-a împlinit” (In 19, 30) – ne fac să înțelegem mai profund drama pătimirii sale. În această stare de izolare și abandonare totală, Isus coboară în locuința morților, în locul izolării totale, în locul unde nu este niciun fel de comunicare, unde nu există comuniune. Isus a rupt barierele izolării mergând în locul izolării. Dar, cum spune Cardinalul Tagle, Isus a experimentat izolarea, abandonarea, singurătatea și moartea, mergând în locuința morților, murind și el ca toți cei din locuința morților. Astfel, Isus a distrus barierele izolării și ale morții prin solidaritate, învățându-ne ce înseamnă solidaritatea, și anume: „A merge la o anumită comunitate, dar nu pentru a duce puterea mea, nici pentru a aduce contribuția mea, și nici chiar pentru a duce ceva ce lipsește aici. Solidaritate înseamnă să merg pentru că am nevoie și eu. Duc nevoile mele la nevoile lor (ale celor din comunitate). Duc slăbiciunile mele la slăbiciunile lor. Duc frica mea precum și nesiguranța mea la frica și nesiguranța lor. Vin nu ca unul viu la cei morți. Solidaritate înseamnă că eu – cel mort – vin la cei morți” (The Risck of Hope, 83). Concluzia Cardinalului Tagle are o profunzime aparte: a ajuta este mai ușor decât a fi solidar, iar lumea noastră are mai mare nevoie de solidaritate decât de ajutor.

În lumina celor spuse, înțelegem că Postul Mare de anul acesta, datorită coronavirusului, este cu adevărat o Sâmbătă Sfântă pentru noi, pentru că noi toți nu avem ce duce altceva, în comunitățile din care facem parte (familie, parohie, țară, comunitate umană), în afară de izolarea și chiar carantinarea pe care le împărtășim cu toții, și la care se adaugă nevoile și preocupările noastre. Dar această stare ar trebui să ne deschidă pe toți la adevărata solidaritate, învățând de la Isus calea pe care să o parcurgem în acest sens.

Noi cei care trăim izolarea fizică de bisericile și comunitățile parohiale din care facem parte, să ducem izolarea noastră pe altarul crucii lui Isus, unde Domnul Isus a trăit agonia izolării totale și să unim izolarea noastră cu a lui Isus, dar și cu a acelora care trăiesc atâtea forme de izolare: cea a bolnavilor de covid 19 din spitale; cea a oamenilor care se află în izolare sau carantină; cea a vârstnicilor; cea a medicilor, a asistenților medicali și a întregului personal medical; cea a farmaciștilor, a cercetătorilor din laboratoarele medicale, a polițiștilor, a vânzătorilor, a poștașilor și a multor altora care își lasă familia zilnic pentru a asigura bunul mers al societății. Ei toți se străduiesc să ajute semenii, unii se străduiesc să-i vindece, în timp ce ceilalți îi ajută să aibă cele necesare în timp de criză. Cum să fie uitată izolarea acelora care nu au pe nimeni în această perioadă cărora să le comunice fricile, neliniștile și lipsurile lor, oameni care trăiesc cu adevărat o agonie a izolării! Nu poate fi uitată nici izolarea acelora care nu comunică deloc cu Dumnezeu, fie că sunt atei în teorie sau în practică.

Punând toate aceste forme de izolare pe altarul crucii lui Isus, Învierea lui Isus ne va găsi cu adevărat schimbați, solidari cu Isus și cu semenii noștri, capabili să dăm la o parte barierele izolării care, de atâtea ori, ne-au împiedicat să vedem în cel de lângă noi un frate sau o soră în Cristos. Paștele ne va găsi pregătiți să începem o viață nouă, viața lui Isus care este opusă vieții egoiste și individualiste, atât de mult cultivate în societatea noastră. Paștele ne va găsi pregătiți să trăim viața nouă a lui Isus înviat, viață de dăruire generoasă față de Dumnezeu și aproapele, dăruire care umanizează cu adevărat chipurile noastre. Această dăruire face să strălucească chipul și asemănarea lui Dumnezeu pe fețele noastre și umple de lumină întunericul lumii noastre.

Pr. Dr. Eduard Giurgi

Hits: 7

/ Știri / Tags: ,

Share the Post