ÎPS Aurel Percă: „să îndepărtăm piatra pusă pe mormântul inimii noastre…”

Predica ÎPS Aurel Percă, Arhiepiscop Mitropolit de București, la Sf. Liturghie celebrată în Catedrala Sf. Iosif duminică, 29 martie 2020, a V-a din timpul liturgic al Postului Mare. Excelența Sa a celebrat Euharistia alături de Pr. Ioan Ciobanu, parohul Catedralei Sf. Iosif, Pr. Gabriel Popa, secretar eparhial, Pr. diac. Ștefan Lenghen. Sfânta Liturghie a fost celebrată fără popor, conform hotărârilor guvernamentale în vigoare, menite să limiteze răspândirea epidemiei cu Covid-19.

Duminica V – Postul Mare – anul A
Bucureşti, 29 martie 2020

Iubiți frați și surori care ne urmăriți prin intermediul televiziunii și al internetului,

Suntem în duminica a V-a a Postului Mare și din nou această duminică ne găsește în casele noastre, parcă legați la mâini și la picioare, închiși, plini de teamă, bolnavi, dornici să se termine cât mai repede starea de urgență în care ne aflăm.

Totuși și această perioadă ne-a învățat multe lucruri și vom avea încă multe de aflat asupra modului de a ne trăi credința în momentele când suntem împiedicați să mergem în biserici pentru celebrarea Euharistiei.

În timp de stare de urgență și măsuri pentru evitarea contaminării prin coronavirus, neputând celebra împreună Sfânta Liturghie, Biserica invită pe orice botezat  în Isus Cristos, unicul Preot, să se unească cu Liturghia pe care o celebrăm și care este transmisă prin canalul televiziunii române și pin internet. Fiecare în familia proprie este invitat în zi de duminică și de sărbătoare să dedice un timp potrivit pentru a se hrăni la masa Cuvântului și să se lase primit în sânul Preasfintei Treimi în lauda cerească.

Cuvântul lui Dumnezeu răsună în viața noastră de fiecare zi marcată de limitările pe care răspândirea corona virusului le prezintă, dar și prin posibilitatea de a crește împreună în descoperirea unor moduri noi de a fi comunitate creștină.

Nu putem celebra Euharistia împreună, dar experimentăm o nouă formă de rugăciune comunitară, care se înrădăcinează în preoția noastră pe care am primit-o la Botez și ne trimite la experiența primilor creștini care se adunau în case, la Biserica domestică.

Am auzim de multe ori această expresie, Biserica domestică, biserica de acasă, biserica în miniatură, unde se adună creștinii pentru a celebra Euharistia, în situația actuală, locul unde se poate urmări împreună Sfânta Liturghie în imposibilitatea de deplasare într-o biserică; biserica domestică, de casă, este spațiul vital al unei familii care se transformă într-un mic templu, unde Cristos se așază la aceeași masă cu membrii familiei, pentru a ne hrăni din cuvântul său și cu trupul său, prin împărtășania spirituală.

Și poate nu ne-am gândit vreodată că vom trăi această realitate în familiile noastre, să fim o Biserică domestică, de casă… Starea de urgență actuală ne obligă să descoperim valorile prezente în această biserică în miniatură.

Suntem în duminica a V-a a Postului Mare și simțim mereu mai mult setea după Paști. Suntem ca și Lazăr din Evanghelia acestei duminici, dorim sărbătoarea pe care Paștele o promite, simțim în viața noastră povara morții.

În Evanghelia pe care am proclamat-o și care prezintă episodul cu învierea lui Lazăr, putem să descoperim închiderile noastre mintale și mortul care este în noi și care simte nevoia să iasă din propriul mormânt pentru a se întâlni cu Domnul vieții.

Evanghelia începe cu Isus care se află față în față cu prietenia și moartea, iubirea și durerea: Isus, prietenul familiei lui Lazăr, cu Marta, Maria, Lazăr pe care Isus îl iubea, dar și pentru care plânge…

De câte ori, în viața noastră, nu ne găsim în aceste situații așa de pline de umanitate? De câte ori nu ne oprim și noi, plângem, ne emoționăm în fata morții unei persoane pe care o iubim? Și pe Isus îl găsim în această situație și nici o altă pagină din Evanghelie nu ni-l descrie așa uman: „Și Isus a lăcrimat”, a plâns… pentru moartea lui Lazăr, prietenul său.

Totuși Evanghelia ne invită, pentru un moment, să depășim această stare pentru a putea primi cuvintele lui Isus: „Eu sunt învierea și viața: cine crede în mine, chiar dacă moare, va trăi; și tot cel care trăiește și crede în mine, nu va muri în veci. Crezi tu aceasta?” O întreabă Isus pe Marta, sora lui Lazăr.

A crede… ce greutate pentru inimă, câtă greutate pentru a intra în logica lui Dumnezeu! Și cu toate acestea, aceasta este logica care este pusă sub ochii noștri (ne amintim de duminica trecută cu Evanghelia despre vindecarea orbului din naștere). Suntem încă orbi în multe situații din viață; suntem ca  Lazăr, legați de trecut, de tradiție și vai dacă te atingi de ele!

O notăm deja în Evanghelie și Isus nu vrea să aibă de-a face cu acest mod de a acționa, de aceea nici nu intră în sat, subliniază Evanghelia de astăzi: „Încă nu ajunsese Isus în sat, ci se afla tot în locul unde îl întâmpinase Marta”. Isus folosește o pedagogie deosebită care va rămâne în contrast cu fundamentaliștii, cu cei care au inima împietrită și sunt tari de cap, ba chiar tocmai aceștia îl vor condamna la moarte, și chiar și astăzi… asemenea oameni îl condamnă pe Cristos…

Totuși, Isus cheamă pe toți la viață, eliberându-ne nu numai de moartea fizică, dar și de cea spirituală. Nu o moarte care trebuie așteptată în viitor, dar în prezent, acolo unde viața noastră deseori se prezintă stinsă, imobilă, cuprinsă de descurajare, de multe ori parcă fără sens, lipsită de iubire, adică suntem cuprinși de acea boală spirituală care ne face să murim înăuntru, din cauza unui adevărat virus spiritual.

Isus ne eliberează de această situație pentru o viață capabilă să depășească moartea. Cine crede acest lucru, este deja înviat în Cristos, este cu un picior în viața veșnică.

Fiecăruia dintre noi Isus îi spune: „Lazăr, ieși afară!” din mormântul tău!

Aceste timpuri pe care le trăim, ne pot ajuta să înțelegem această pagină evanghelică și să dăm un răspuns personal.

Suntem invitați să ieșim din mormintele noastre, din cavourile noastre, din întunericul nostru, din ascunzișuri unde ne-am refugiat pentru a nu da ochii cu Dumnezeu, înmormântați de multe ori sub o piatră groasă și grea.

Simțim nevoia să fim eliberați și să ne eliberăm de acele fâșii de pânză care ne leagă de trecut, de tradiție, de păcat și să facem în așa fel, încât Isus Cristos să ude cu lacrimile sale existența noastră și să o facă rodnică de fapte bune.

Aceasta este forța învierii, puterea iubirii care își face drum în noi. Un frumos verset din Sfânta Scriptură ne amintește că „tare ca moartea este iubirea” (Ct 8,6). Așadar, adevăratul dușman al morții nu este viața, ci iubirea. Capacitatea noastră de a iubi înfrânge moartea, pentru că suntem înviați cu Cristos.

Iubiți credincioși, copii, tineri, părinți, bunici,

În această duminică, fiecare în propriile case, să reînnoim credința noastră cerând să ne întoarcem la o credință autentică, adevărată, punându-ne mai mult încrederea în Dumnezeu.

Mai mult ca oricând, simțim în aceste zile că ne lipsește ceva, da ne lipsește posibilitatea de a fi prezenți duminica într-o biserică, să participați la Sfânta Liturghie, îi simțiți lipsa și exprimați într-o formă sau alta, ca și primii creștini, „noi nu putem trăi fără Liturghie, fără Euharistie…”, dar toți vă aflați acum, cei care ne urmăriți prin intermediul imaginilor care sunt transmise din Catedrala din București, în comuniune cu întreaga Biserică, cu Sfântul Părinte, cu episcopii, preoții, cu toți cei care suferă de pe urma coronavirusului.

Parcă în această zile simțim nevoia de a crede mai mult, să iubim mai mult, dorim să ieșim din nesiguranță, din îndoieli, dorim ca moartea care ne amenință să stea departe de noi…

Da, dar vă îndemn pe toți, și o spun și mie însumi: …să îndepărtăm piatra cea mare și groasă pusă pe mormântul inimii noastre pentru a face să intre lumina Paștelui. În afara mormântului vom găsi, împreună cu Cristos cel Înviat, atâtea alte persoane care ne iubesc. Sunt aceleași care ne-au însoțit în multe ocazii, care au plâns, care s-au rugat.

Să fie rugăciunea noastră, înainte de toate, o abandonare plină de încredere în Domnul, nu pentru a evita durerea în suferințe, ci ca să ne ajute să înțelegem că în suferință Dumnezeu este de partea noastră și că iubirea sa ne însoțește nu în mormânt, nu la înmormântare, ci la viața veșnică.

Domnul Isus ne promite că „ cine crede în mine nu va muri, ci va trăi în veci”. Cu încredere și umilință creștină, încredințăm sufletul nostru în brațele lui Dumnezeu, iubitorul de viață, ajutorul nostru care ne salvează de la moarte.

Astăzi, în micile biserici din casele dumneavoastră, deschideți ușile ca să intre Cristos, care vrea să vă spună fiecăruia în partea: „Eu sunt învierea și viața, cine crede în mine, chiar dacă moare va trăi, și tot cel care trăiește și crede în mine, nu va muri în veci!” (v. In 11,25-26).

Amin.

Hits: 5