Postul Mare: Pr. Rupnik SJ – „Rugăciunea înseamnă depășirea izolării”

Postul Mare: Pr. Rupnik SJ – „Rugăciunea înseamnă depășirea izolării”

Părintele Marko Ivan Rupnik aprofundează semnificația rugăciunii, prima dintre cele trei practici din timpul Postului Mare. Și explică în ce constă arta discernământului, recomandată de Papa Francisc.

Ce înseamnă astăzi a te ruga și cum se practică „discernământul”, ales de Papa și ca temă pentru următorul Sinod al tinerilor? Agenția SIR l-a întrebat pe Pr. Marko Ivan Rupnik, director al Centrului Aletti, care aduce astfel în actualitate primul imperativ al Postului Mare, alături de pomană şi post.

Isus îi spală picioarele lui Petru. Mozaic de Pr. Marko Rupnik. Biserica sanctuarului Regina Carmelului (Snagov)

Rugăciunea este prima dintre cele trei practici pe care creştinul este chemat să le descopere în Postul Mare. Omul de astăzi, în opinia dumneavoastră, mai are loc în viaţa sa pentru rugăciune, sau rugăciunea riscă de devină o practică ieşită din uz?
Dacă rugăciunea este înţeleasă ca un exerciţiu cerut de o religie este normal ca ea să devină dificilă şi obositoare şi ca de multe ori să nu mai reuşim să-i vede sensul. Mai ales dacă religia se bazează pe educaţie, făcând din rugăciune o obligaţie, o îndatorire. Rugându-se astfel, omul contemporan nu poate să vadă în ea alt efect decât poate vreunul superficial şi psihic al unei pacificări sau ceva asemănător. Dar pentru noi, creştinii, rugăciunea nu este deloc asta. Rugăciunea creştinilor este expresia unei vieţi care se primeşte în dar la Botez. Înseamnă a ne percepe pe noi înşine uniţi cu Cristos, ba mai mult, ca parte din El – asta e rugăciunea. A te ruga înseamnă a trăi propria viaţă în relaţie cu Tatăl, prin Cristos, în Duhul Sfânt care modelează în continuu mentalitatea noastră filială.

Este o stare dialogică, o depăşire a izolării. Prin Botez suntem inseraţi în Trupul lui Cristos, iar prin Duhul Sfânt ne este dăruită viaţa filială. Conform credinţei noastre, întreaga noastră umanitate, pornind de la Botez, este întemeiată pe umanitatea lui Cristos, iar acest lucru nu se întâmplă printr-un exerciţiu individual şi subiectiv, printr-un efort de concentrare sau de autosugestie, ci printr-o realitate cu adevărat obiectivă aşa cum sunt sacramentele. De aici rezultă că şi rugăciunea personală, ca şi cea ecclezială, se maturizează din această realitate sacramentală a umanităţii noastre în Cristos.

Este o expresie a vieţii noastre în Cristos. Înainte de a se afla în Cristos, rugăciunea înseamnă mai ales a implora și a cere milostivire.

La ultimul Angelus, Papa a definit rugăciunea ca pe o ocazie pentru a exercita o luptă împotriva diavolului. Cum să facem, nu doar în Postul Mare, discernământ?
Întrucât Dumnezeu s-a făcut om în Cristos, el comunică printr-un limbaj omenesc cu omul. Aşa cum cuvântul lui Dumnezeu este transmis prin intermediul cuvintelor omeneşti, iar în Cristos este comunicat întregul univers al lui Dumnezeu, tot ceea ce înseamnă comuniunea dintre Persoanele divine se transmite în umanitatea Fiului. Asta înseamnă că discernământul este arta înţelegerii de sine cu Dumnezeu şi întrucât Dumnezeu vorbeşte prin gândurile şi sentimentele noastre, trebuie să descoperim care sunt acestea.

Gândurile mele pot veni din diferite surse, dar trebuie să văd, aşa cum spun marii maeştrii spirituali, ce spirit le insuflă. Totul depinde de orientarea fundamentală a inimii. Dacă inima este filială şi este orientată spre Tatăl, duşmanul mântuirii omului va căuta să-l corupă pe om cu un atac pe la spate, sugerând dubii, sporind dificultăţile din drumul lui, golind de sens acţiunile, gândurile, paşii, relaţiile, concentrând astfel încet-încet atenţia omului spre sine însuşi. Sentimentele şi gândurile se leagă în optica direcției înspre care ne împing și spre care ne poartă: dacă ne împing înspre o comuniune tot mai reală sau, dimpotrivă, ne închid în noi înșine. Lupta spirituală înseamnă a ști să te citești pe tine însuți în ce privește comuniunea sau izolarea, individualismul sau deschiderea. Teama de sine sau dăruirea de sine. Adică, să vezi sensul propriului Paște.

Atunci când vorbește despre rugăciune Papa Francisc ne îndeamnă adesea să ne adresăm lui Dumnezeu cu numele de „tată”. Cât de multă nevoie este de paternitate în ceea ce Pontiful definește adesea drept o „societate de orfani”?
Trebuie spus că ultimele secole au făcut ca viața spirituală să devină foarte problematică, deoarece Dumnezeu a fost abordat îndeosebi în cheie filosofică, iar Cristos în cheia omului perfect – model de umanitate. Dar Cristos însuși în Evanghelia după Ioan (8,19) spune: „Voi nu mă cunoașteți nici pe mine, nici pe Tatăl meu. Dacă m-ați cunoaște pe mine, l-ați cunoaște și pe Tatăl meu”. Asta înseamnă că locul cunoașterii este relația, iar inteligența este cea agapică, de iubire. Dacă nu-l experimentăm pe Dumnezeu ca Tată, care are o iubire nebună pentru fii săi, rezultă dificilă și rugăciunea Tatăl nostru.

Ne simţim fii atunci când stăm la masă de vorbă cu tata. Ne simţim fii atunci când ne cunoaştem originea şi ţelul; atunci când iubirea nu este ţelul de atins, ci constituie punctul de plecare, coordonatele existenţei şi sărbătoarea realizării. Tatăl este garantul iubirii libere, este portul care aşteaptă, este certitudinea ontologică şi, deci, existenţială. Toate sunt realităţi a căror necesitate este strigată astăzi cu voce tare.

Discernământul este şi tema următorului Sinod. Pentru tineri este poate o artă chiar mai dificilă decât pentru adulți: găsesc ei oare maeștrii capabili să-i învețe cum să-l practice?
Mi se pare că tinerii caută viața, iar noi ne lăsăm în continuare orbiți de metode, de abordări pastorale pentru a le capta interesul, pentru a ne apropia de ei, însă cred că își dau seama imediat că aceasta este o metodologie, în schimb iubirea nu e metodologie, ci modul nostru de viață care arată și conținutul credinței.

Tinerii sunt deosebit de sensibili față de discernământ, dar cum acesta înseamnă a te face înțeles cu Dumnezeu, trebuie făcut în așa fel încât tinerii să se întâlnească cu Dumnezeu, să se întâlnească cu Cristos, să descopere că există Duhul Sfânt care este darul unei vieți aparte, care pune în mișcare precum vântul întreaga navă, adică întreaga umanitate. Nu cred că îl putem cunoaște pe Cristos decât prin milostivire, prin sacramentul iertării depline, prin îmbrăţişarea puternică care, încălzind inimile, deschide noi orizonturi. (Interviu realizat de M. Michela Nicolais. Traducere în limba română de Cristina Grigore)

/ Știri / Tags: , ,

Share the Post

About the Author