Papa Francisc. Discurs adresat Academiei Pontificale de Științe (27 octombrie 2014)

SESIUNE PLENARĂ A ACADEMIEI PONTIFICALE DE ȘTIINȚE

DISCURSUL SFÂNTULUI PĂRINTE FRANCISC
CU OCAZIA INAUGURĂRII BUSTULUI ÎN ONOAREA
PAPEI BENEDICT AL XVI-LEA

Casina Pio IV
Luni, 27 octombrie 2014

Domnilor Cardinali,
Iubiţi fraţi în episcopat şi în preoţie,
Iluştri Domni şi Doamne!

În timp ce cădea vălul de pe bustul pe care academicienii l-au dorit în sediul Academiei Pontificale de Ştiinţe în semn de recunoaștere și recunoștință, am simțit în suflet o emoție plină de bucurie. Acest bust al lui Benedict al XVI-lea reevocă în ochii tuturor  persoana și chipul iubitului Papă Ratzinger. Reevocă și spiritul său: cel al învățăturilor sale, al exemplelor sale, al operelor sale, al devotamentului său față de Biserică,  al actualei sale vieți „monastice”. Acest spirit, departe de a deveni tot mai fragil cu timpul, va apărea în schimb tot mai mare și mai puternic de la o generație la alta. Benedict al XVI-lea: un mare Papă. Mare prin forța și ascuțimea inteligenței sale, mare prin contribuția sa relevantă la teologie, mare prin iubirea sa față de Biserică și ființele omenești, mare prin virtutea sa și religiozitatea sa. Așa cum bine știți, dragostea sa pentru adevăr nu se limitează la teologie și filosofie, ci se deschide spre științe. Dragostea sa față de știință se reflectă în grija față de oamenii de știință, indiferent de rasă, naționalitate, cultură, religie; grijă față de Academie, de când sfântul Ioan Paul al II-lea l-a numit membru al acesteia. El a știut să onoreze Academia cu prezența sa și cu cuvântul său, și a numit pe mulți dintre membrii acesteia, inclusiv pe actualul președinte Werner Arber. Benedict al XVI-lea l-a invitat, pentru prima oară, pe un președinte al acestei Academii să participe la Sinodul despre noua evanghelizare, conștient de importanța științei în cultura modernă. Cu siguranță, despre el nu se va putea spune vreodată că studiul și știința i-au secătuit persoana și dragostea față de Dumnezeu și de aproapele, ci, dimpotrivă, că știința, înțelepciunea și rugăciunea i-au făcut inima și spiritul și mai mari. Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru darul pe care l-a făcut Bisericii și lumii prin viața și pontificatul Papei Benedict. Le mulţumim tuturor acelora care, cu generozitate, au făcut posibilă această operă şi acest act, în particular autorului bustului, sculptorul Fernando Delia, familiei Tua, şi tuturor academicielor. Doresc să vă mulţumesc tuturor celor care sunteţi prezenţi aici pentru a-l cinsti pe acest mare Papă.

La încheierea Sesiunii voastre plenare, iubiţi academicieni, sunt bucuros să-mi exprim profunda stimă şi încurajarea mea călduroasă de a duce mai departe progresul ştiinţific şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale oamenilor, îndeosebi ale celor mai săraci.

Actualmente vă confruntaţi cu tema deosebit de complexă a evoluţiei conceptului de natură. Nu voi intra deloc, înţelegeţi bine de ce, în complexitatea ştiinţifică a acestei chestiuni importante şi hotărâtoare. Vreau numai să subliniez că Dumnezeu şi Cristos merg împreună cu noi şi sunt prezenţi şi în natură, aşa cum a afirmat apostolul Paul în discursul din Aeropag: „Căci în Dumnezeu trăim, ne mișcăm și suntem” (cf. Fap 17,28). Atunci când citim în Geneză relatarea creației riscăm să ne imaginăm că Dumnezeu a fost ca un magician, cu baghetă magică, capabil să facă toate lucrurile. Dar nu este așa. El a creat ființele și le-a lăsat să se dezvolte conform legilor interne pe care El le-a dat fiecărei ființe în parte, ca să se dezvolte, să ajungă la propria plinătate. El le-a dat ființelor universului autonomie, asigurându-le în același timp prezența sa continuă, dând viață fiecărei realități. Și astfel creația a mers înainte secole și secole de-a rândul, milenii după milenii până ce a devenit ceea ce cunoaștem astăzi, tocmai pentru că Dumnezeu nu este un demiurg ori un magician, ci Creatorul care dă viață tuturor creaturilor. Începutul lumii nu este opera haosului care îi datorează altcuiva propria origine ci derivă direct dintr-un Principiu suprem care creează din iubire. Big-Bang-ul, care este socotit astăzi la originea lumii, nu contrazice intervenția creatorului divin ci o necesită. Evoluția naturii nu contrastează cu noțiunea de Creație, pentru că evoluția presupune crearea ființelor care evoluează.

În ce-l privește pe om, în schimb, există o schimbare și o noutate. Atunci când, în a șasea zi din relatarea Genezei, are loc crearea omului, Dumnezeu îi dă ființei omenești o altă autonomie, o autonomie diferită de cea a naturii, care este libertatea. Și îi spune omului să le dea nume tuturor lucrurilor și să meargă înainte în decursul istoriei. Îl pune să fie responsabil față de cele create, și să stăpânească Creația, ca să o dezvolte și așa până la sfârșitul timpurilor. Așadar, omul de știință, și îndeosebi omul de știință creştin trebuie să aibă o atitudine de interogare asupra viitorului omenirii și al pământului, și, ca fiinţă liberă şi responsabilă, să contribuie la pregătirea acestuia, la conservarea lui, la eliminarea riscurilor, naturale sau omeneşti, asupra mediului. Dar, în acelaşi timp, omul de ştiinţă trebuie să fie impulsionat de încrederea că natura ascunde, în mecanismele sale evolutive, potenţialităţi pe care inteligenţa şi libertatea le pot descoperi şi pe care le pot pune în practică pentru a ajunge la dezvoltarea care este în planul Creatorului. Atunci, oricât de limitată ar fi, acțiunea omului este părtașă la puterea lui Dumnezeu și este în măsură să construiască o lume potrivă pentru viața sa trupească și spirituală; să construiască o lume umană pentru toate ființele omenești și nu pentru un grup sau o clasă de privilegiați. Această speranță și încredere în Dumnezeu, Autorul naturii, și în capacitatea spiritului omenesc sunt în măsură să-i ofere cercetătorului o energie nouă și o seninătate profundă. Dar este adevărat și că acțiunea omului, atunci când libertatea sa devine autonomie – care nu este libertate, ci autonomie – distruge creația și omul îi ia locul Creatorului. Și acesta este păcatul grav împotriva lui Dumnezeu Creatorul.

Vă încurajez să continuați lucrările voastre și să realizați fericitele inițiative teoretice și practice care sunt în favoarea ființelor omenești și care vă fac cinste. Și cu bucurie vă ofer acum Colanul pe care mons. Sánchez Sorondo îl va da fiecărui nou membru. Vă mulţumesc.

© Copyright – Libreria Editrice Vaticana. Traducere în limba română de Cristina Grigore

Hits: 1