Editura ARCB (2017): Benedict al XVI-lea, „Ultimele convorbiri cu Peter Seewald”

Benedict al XVI-lea (Cardinal Joseph Ratzinger)
Ultimele convorbiri cu Peter Seewald
Editura ARCB, Bucureşti 2017
Traducere de Francisca Băltăceanu şi Monica Broşteanu
291 pag.

Istoria unei vieţi

Parafrază la celebra Istorie a unui suflet, a Sfintei Tereza de Lisieux, Istoria unei vieţi ar putea fi foarte bine un alt titlu pentru cea mai recentă carte a Papei emerit Benedict al XVI-lea, Ultimele convorbiri cu Peter Seewald, publicată în 2016. De altfel, chiar titlul original al cărţii, Letzte Gespräche, reia exact numele sub care a fost tradus în germană volumul ce reuneşte ultimele cuvinte ale Terezei: Derniers entretiens. Dacă asocierea a fost voită sau doar întâmplătoare, nu ştim; dar este clar că jurnalistul Peter Seewald se apropie de conlocutorul său, Papa Benedict, cu aceeaşi atitudine cu care sora Terezei de Lisieux a păstrat cuvintele sfintei: o atitudine de reverenţă, însoţită de conştiinţa că te afli în prezenţa a ceva important.  

Ultimele convorbiri – Letzte Gespräche – sunt o carte-interviu, a patra dintr-o serie de conversaţii ample pe care ziaristul german le-a purtat, începând cu 1996, cu Papa Benedict, pe atunci Cardinalul Joseph Ratzinger. Despre ce vorbesc cei doi în volumul de faţă? Fireşte, încep cu întrebările pe care ar dori oricare dintre noi să le adreseze Papei ce a uimit o lume prin gestul său final: de ce demisia? E chiar atât de rău Vaticanul? Cum e cu afacerea Vatileaks? Există un lobby gay? Papa nu evită nicio întrebare, dar răspunsurile sunt uneori altele decât ne-am aştepta. Seewald insistă, revine, cere lămuriri. Papa nu se tulbură. Răspunde clar, punctual, cu răbdare şi sistem. Încet, aproape pe nesimţite, Seewald abate apoi conversaţia tot spre alte domenii, reuşind să abordeze parcă din zbor, dar de fapt în deplină cunoştinţă de cauză, cele mai relevante teme legate de personalitatea lui Benedict al XVI-lea şi de impactul acestuia asupra Bisericii şi asupra lumii contemporane.

Copilăria – fericită în ciuda condiţiilor modeste –, anii de formare – întrerupţi de război – şi anii de ascensiune intelectuală – întrerupţi de contestaţii şi obstacole din partea celor care îl considerau prea progresist, participarea la Conciliul Vatican II, cariera de profesor cu dezbaterile ei teologice şi filosofice, apoi însărcinarea de Arhiepiscop de München şi cea de Prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei (care i-a atras porecla de Panzercardinal – Cardinalul tanc) şi, în fine, pontificatul, întâlnirile cu marile figuri politice ale lumii, provocările societăţii contemporane, relaţia cu noul suveran pontif, Papa Francisc: toate acestea sunt atinse rând pe rând, uneori în doar câteva schimburi de replici, dar mereu într-un mod deopotrivă edificator şi captivant, vivace, presărat cu mici detalii concrete ce ştiu să evoce foarte bine culoarea locală, sentimentul exact al unui moment anume. De-a lungul întregii convorbiri trăieşti cu senzaţia că te afli chiar acolo, în locul despre care se povesteşte, fie că e vorba de satul natal, de nopţile când, prizonier fiind, dormea afară pe pământul gol, fie că vorbeşte de copiii întâlniţi pe stradă la Roma, mergând la şcoală cu manualele în mână, legate cu o panglică, pe când el se îndrepta către lucrările Conciliului  Vatican II, fie că descrie conversaţii cu un Henri de Lubac sau un Urs von Balthasar, ori întâlnirile la vârf cu Putin, Erdogan, Obama…

Un lucru iese în evidenţă de-a lungul acestui dialog strâns, care abordează permanent teme noi, unele foarte „grele”, dar fără să obosească nicio clipă cititorul. O frază revine des – ca o indicaţie scenică: Papa Benedict râde – notează Seewald între paranteze. Papa râde în hohote. Zâmbeşte… Cu alte cuvinte, e fericit. Fericit să discute cu un om inteligent, care în timp i-a devenit prieten şi cu care a construit o relaţie de respect şi simpatie reciprocă. Dar şi fericit să privească în urmă, cu o bună doză de umor, fericit să-şi îmbrăţişeze în gând viaţa trăită cu o conştiinţă împăcată, şi fericit că poate da lumii, încă o dată, mărturia credinţei sale.

Mărturie de care a beneficiat, cel dintâi, interlocutorul. Născut într-o familie catolică, dar atras apoi de mediile de stânga, Peter Seewald va reveni în sânul Bisericii după încheierea primului său interviu cu Cardinalul Ratzinger. Va bate apoi drumul către Vatican de nenumărate ori, fascinat de gândirea unui om aparent timid, dar în realitate profund, extrem de coerent şi captivant.

Liana Gehl

Extrase:

În copilărie, eraţi mai firav decât ceilalţi. V-aţi simţit şi diferit?

De fapt, nu. Când am intrat la seminar – acea lume era foarte nouă pentru mine: atunci m-am simţit aşa. Dar n-a durat decât în primul semestru.

Colegii  dumneavoastră au fost impresionaţi în mod deosebit de faptul că ştiaţi în mod evident, de foarte devreme, ce vreţi; sau cum stau lucrurile. Într-una din „caracterizările” care vi s-au dat de la Traunstein, scria chiar că sunteţi „recalcitrant”. Această trăsătură nu ţine cumva de firea dumneavoastră?

Pentru o vreme, da. În clasa a treia, a patra, a fost oarecum o perioadă în care am fost recalcitrant, da.

Dar nu numai atunci. Există acel episod  din armată când eraţi la instrucţie, iar instructorul, un adevărat tiran, a zbierat către recruţii aliniaţi în faţa lui: „Cine rezistă mai mult: voi, sau eu?” Şi atunci aţi fost singurul care aţi păşit înainte şi aţi spus: „Noi”. Tocmai cel mai mic, aparent cel mai firav, a ripostat. Şi mai târziu această atitudine s-a manifestat tot mai mult. De exemplu, la teza de abilitare, unde v-aţi opus doctrinei curente şi mai ales unui profesor de dogmatică socotit o autoritate mondială de prim rang în domeniu. Şi acest moment este grăitor.

Aşa este, da. Plăcerea de a contrazice, e adevărat.

…………………………………………………………………………………………….

Cum v-a plăcut viaţa la Roma? De exemplu, Piazza Navona?

Pentru mine era totul nou. Copiii mergeau la şcoală în uniforme, dar nu aveau ghiozdan, ci îşi duceau cărţile în mână, legate numai cu o bandă. Mi se părea foarte nostim. Totul în jur era viu: se făcea negoţ, frizeriile erau pline, şi înăuntru clienţii erau încă daţi cu spumă. În fiecare zi îmi făceam plimbarea şi astfel exploram şi împrejurimile, uneori împreună cu Cardinalul. El era orb şi trebuia condus. Mi s-a întâmplat odată să mă dezorientez şi nu mai ştiam să merg mai departe. Era o situaţie penibilă. „Cum mi-aţi putea descrie locul în care ne aflăm?” m-a întrebat el. I-am descris o statuie care se afla acolo, reprezentându-l pe un om politic italian. „A, da, este Minghetti, aşa că trebuie să mergem mai departe aşa şi aşa.” Viaţa de la Roma, veselia ei, faptul că o bună parte din viaţă se desfăşoară pe stradă şi totul e destul de gălăgios, le-am găsit foarte nostime şi interesante. La Anima era frumos că făceai cunoştinţă cu multă lume, episcopii austrieci, tinerii vicari de la Anima. Cardinalul Frings invita cardinali de peste tot. Episcopul Volk, un om de o mare exigenţă intelectuală şi un mare organizator, aduna diferite grupuri internaţionale de episcopi în locuinţa lui de la Villa Mater Dei, iar eu mă aflam mereu printre ei. Aici l-am cunoscut şi pe Lubac.

……………………………………………………………………………………………….

La Vatican n-aţi făcut parte din nicio coterie. Aveţi oroare de clici. Distanţarea de aparatul puterii nu v-a adus şi mulţi duşmani?

Cred că nu. Am avut şi prieteni. Toată lumea ştia că eu nu fac politică şi acest lucru inhibă duşmănia. Se ştie: ăsta nu e periculos.

Ca păzitor al credinţei, aţi marcat ca nimeni altul, vreme de un sfert de secol, pontificatul lui Ioan Paul al II-lea. Invers, care a fost rolul lui Wojtyła în evoluţia lui Ratzinger?

Am învăţat să gândesc mai larg, mai ales în dimensiunea dialogului interreligios. Mai ales, am făcut în strânsă colaborare enciclica privitoare la morală şi Catehismul. În această privinţă, vederea lui mai largă şi privirea lui mai filozofică mi-au lărgit cu siguranţă şi orizontul meu.

…………………………………………………………………………………………..

N-aţi simţit şi necesitatea unui elan de modernizare a Bisericii Catolice?

Depinde ce se înţelege prin „elan de modernizare”. Problema nu este de a şti ce este modern şi cine este modern. Important, în realitate, este nu numai să vestim credinţa în forme adevărate şi bune, ci să învăţăm să o înţelegem într-un mod nou şi să o exprimăm într-un mod nou – şi să se constituie şi un nou stil de viaţă. Însă aceasta se întâmplă. Prin Providenţă; prin Duhul Sfânt; prin recentele mişcări din Ordinele religioase. În aceste mişcări există forme în care viaţa Bisericii se înfăţişează într-o nouă lumină.

De pildă, când le compar pe Surorile noastre Memores de aici din mănăstire cu Surorile din trecut, se poate observa un mare elan de modernizare. Pur şi simplu pentru că, acolo unde credinţa este activă şi vie, unde nu trăieşte în negare ci în bucurie, îşi găseşte şi forme noi.

Sunt bucuros că în mişcările tinere credinţa se înfăţişează în chip nou, iar Biserica dobândeşte aici o faţă nouă. Acest lucru se vede mai presus de toate şi la Zilele Mondiale ale Tineretului. Nu sunt acolo nişte oameni rămaşi în urma timpului, ci tineri care simt că au nevoie de altceva decât de frazeologia obişnuită. Care acolo se înflăcărează într-adevăr. În impulsurile date de Ioan Paul al II-lea se construieşte deja o nouă generaţie, Biserica dobândeşte o faţă nouă şi tânără.

……………………………………………………………………………………………

Cum a fost cu Obama?

Desigur, este un mare om politic, care ştie cum să aibă succes şi care are anumite idei pe care noi nu le putem împărtăşi, dar faţă de mine nu a fost doar un tactician, ci şi un om care gândeşte. Am simţit că dorea întâlnirea şi că m-a ascultat. La fel a fost cu Michelle Bachelet, preşedinta Republicii Chile. Este o atee, marxistă, aşadar în foarte multe lucruri nu suntem de acord. Totuşi, am văzut la ea o fundamentală voinţă etică, apropiată de cea creştină. A fost o convorbire bună. Era deosebit de impresionant să-i cunosc pe aceşti oameni nu doar sub aspectul lor politic şi tactic – oameni care sunt într-adevăr foarte departe, însă caută să vadă lucrurile conform cu dreptatea.

De altfel, discutaţi cu plăcere cu agnostici, cu atei declaraţi, cu oameni de stânga.

Da, da, sigur, într-un fel ţine de misiune. Dacă ei gândesc şi vorbesc sincer. Există, fireşte, fanatici, care sunt numai funcţionari şi îţi servesc lozincile lor de funcţionari. Dar când sunt oameni, când se vede că, într-un fel, totuşi, lăuntric sunt neliniştiţi…

……………………………………………………………………………………………

Ca papă, vă vedeţi drept ultimul al unei ere vechi, sau drept primul dintr-o eră nouă?

Aş spune: între timpuri.

Ca o punte, ca un fel de legătură între lumi?

Eu nu mai aparţin lumii vechi, însă cea nouă încă nu a sosit cu adevărat.

Alegerea Papei Francisc ar putea fi semnul exterior al unei cotituri? Începe oare cu el, definitiv, o eră nouă?

Clasificările cronologice au fost întotdeauna recunoscute doar ulterior: că atunci începe Evul Mediu, sau că atunci începe epoca modernă. Doar retrospectiv se vede cum s-au desfăşurat mişcările istoriei. De aceea n-aş îndrăzni să spun asta acum. Însă e evident că Biserica se depărtează tot mai mult de vechile structuri de viaţă europene şi capătă astfel o nouă înfăţişare şi trăiesc în ea forme noi.

……………………………………………………………………………………

În anii 1950 aţi prezis o enormă pierdere a credinţei într-o mare parte a Europei. Aceasta v-a atras reputaţia de pesimist. Astăzi se vede cum vi s-a adeverit viziunea despre „Biserica mică” ce avea să-şi piardă multe din privilegii, ce va fi combătută şi în jurul căreia se vor strânge tot mai puţini credincioşi în sensul strict.

Efectiv, da. Aş spune că descreştinarea continuă.

Cum vedeţi astăzi viitorul creştinismului?

Că nu mai suntem în armonie cu cultura modernă, că forma de bază creştină nu mai este determinantă este evident. Astăzi trăim într-o cultură pozitivistă şi agnostică, ce se arată tot mai intolerantă faţă de creştinism. În acest sens, societatea occidentală, cel puţin în Europa, pur şi simplu nu va mai fi o societate creştină. Cu atât mai mult credincioşii vor trebui să se străduiască să formeze şi să poarte mai departe conştiinţa valorilor şi conştiinţa vieţii. Va fi importantă o credinţă mai hotărâtă a fiecărei comunităţi şi Biserici locale. Responsabilitatea va fi mai mare.

Hits: 32