ÎPS Ioan Robu: Scrisoare pastorală pentru Postul Mare 2016
CONVERTIȚI-VĂ ȘI CREDEȚI ÎN EVANGHELIE!
La Sfânta Liturghie din Miercurea Cenușii, care marchează începutul Postului Mare, Biserica binecuvântează cenușa obținută prin arderea ramurilor purtate în procesiune în Duminica Floriilor din anul precedent și o presară pe capetele credincioșilor spunând prin glasul preotului: „Convertiți-vă și credeți în Evanghelie” sau „Adu-ți aminte, omule, că țărână ești și în țărână te vei întoarce”.
Odinioară, când nu erau ca astăzi pe piață atâtea tipuri de detergenți, cenușa era folosită la spălatul și curățatul rufelor; cenușa se fierbea într-o anumită cantitate de apă, iar în așa-numita leșie obținută se spălau și se curățau hainele sau tot corpul. În acest sens, cenușa pusă pe capul nostru la începutul Postului Mare este îndemn la purificare interioară printr-un efort serios de eliberare de tot ce înseamnă mentalitatea lumii, pentru a crește în spiritul Evangheliei.
Convertiți-vă și credeți în Evanghelie! A te converti înseamnă înainte de toate să recunoști mai presus de orice supremația lui Dumnezeu, dându-i, în diferite feluri, dovezi de încredere și de iubire, de schimbare a vieții interioare, recunoscând cu umilință propriile slăbiciuni și păcate. Convertirea trece prin umilință și printr-o adevărată cunoaștere de sine. Cine se întoarce la Dumnezeu, nu caută să se ascundă după aparențe, ci privește la eul propriu în adevărul său. Cunoașterea de sine, spune Sfântul Bernard, este rodul umilinței. Fără o cunoaștere de sine în umilință nu poți să-i înțelegi pe ceilalți cu milostivire și compasiune. Convertirea nu poate începe fără o lucidă cunoaștere de sine, condiție pentru a-i înțelege pe alții: slăbiciunile lor nu vor fi tratate cu duritate, ci cu milostivire, cu compasiune, pentru că cel care se cunoaște pe sine însuși știe că slăbiciunile și greșelile altora sunt și slăbiciunile și greșelile sale.
Renunțarea la eul artificial, fals, nu este un lucru ușor de făcut, dar este absolut sigur că nu există cale de convertire fără această renunțare care te ajută să te vezi clar – atât cât se poate – pe tine, pe alții și pe Dumnezeu. Oricât de departe de Dumnezeu ar fi cineva, un drum de întoarcere, de convertire este mereu posibil, însă acest drum trece prin umilință. Într-o predică (nr. 42) despre Cântarea Cântărilor, Sfântul Bernard spune că sunt două feluri de umilință. Primul fel de umilință provine din cunoașterea clară a eului propriu, a stării interioare; această umilință este rece; chiar dacă nu este plăcut să-ți recunoști slăbiciunile, înfrângerile sau rănile sufletești, păcatele, acest lucru este necesar pentru a intra în această primă umilință. Al doilea fel de umilință este cel al lui Cristos care s-a umilit în mod cu totul liber, și nu din necesitate; această umilință se naște din iubirea lui față de noi și este caldă, spune Sfântul Bernard. Umilința se transformă în zel, care calcă în picioare, cu ușurință, fala acestei lumi din dragoste față de Cristos, care din bogat cum era, s-a făcut sărac (cf. Degrés de l’humilité et de l’orgueil, IV-V).
Convertiți-vă și credeți în Evanghelie! Iată cum „traduce” acest îndemn rugăciunea Sfintei Liturghii din Miercurea Cenușii: „Dă-ne, Doamne, harul să începem printr-un post sfânt lupta vieții creștine, pentru ca, în bătălia împotriva duhului rău, să fim mereu întăriți prin fapte de pocăință”. A te converti înseamnă, așadar, să te angajezi în lupta vieții creștine, în bătălia împotriva duhului rău, făcând fapte de pocăință.
În Evanghelia după Sfântul Matei, cap. 6, găsim îndemnul lui Isus să nu căutăm nici aparențele și nici lauda oamenilor. Vă amintiți: „să nu săvârșiți faptele voastre bune înaintea oamenilor, ca să fiți văzuți de ei”; „când dai de pomană… nu trâmbița… așa cum fac ipocriții”; „să nu știe stânga ce face dreapta”; „iar când vă rugați, nu faceți ca ipocriții… roagă-te Tatălui tău care este în ascuns”; „când postiți, nu fiți triști ca ipocriții… să nu te arăți oamenilor că postești”. Isus ne învață să călcăm în picioare fala lumii și tendințele mândriei noastre.
Fericitul Giacomo Alberione, fondatorul Familiei Pauline, în cartea sa „Milostivirea infinită a lui Dumnezeu” (Editura Pauline, Bucureşti 2015), spune că „există trei tipuri de dușmani care încearcă încontinuu să ne facă să ieşim de pe calea cea dreaptă: lumea, diavolul, patimile. Lumea înşală cu maximele sale şi prin formarea, în jurul nostru, a unui anturaj de exemple rele. Diavolul acţionează, în mod special, trezind patimile şi fantezia; însă duşmanul principal este în noi, sunt patimile noastre”.
Patimile, spune același Fericit, sunt o armată mare şi ar fi dificil să le corectăm și să le dominăm. Patimile au un conducător; dacă acesta este ucis, atunci este învinsă şi armata sa. Ne amintim de exemplul din Biblie: fiind doborât la pământ Goliat, evreii au obţinut victoria asupra tuturor filistenilor. „Aşadar, între toate aceste patimi se caută cea care joacă rolul de conducător, patima dominantă, principală; şi trebuie să luptăm împotriva acesteia cu un curaj sfânt, până este învinsă; deoarece ori o învingem, ori suntem învinşi. Patria celor victorioşi este cerul. Este necesar să cunoaştem patima dominantă, să o combatem, să o învingem”.
Așa cum o descrie și numele, patima dominantă este cea care le domină, le conduce pe celelalte patimi. Pentru a o cunoaşte cu precizie şi a lupta împotriva acesteia, pentru a o învinge este recomandat să luăm în considerare cele şapte vicii capitale, așa cum le-a identificat tradiția creștină. Printre acestea se va găsi, cu siguranţă, patima noastră dominantă. Viciile capitale sunt: trufia, avariţia, invidia, mânia, necurăţia, lăcomia şi lenea. „Sunt numite capitale deoarece au o anumită influenţă asupra tuturor celorlalte păcate, în sensul că sunt cauza şi rădăcina lor. Sunt un impuls pentru celelalte păcate prin ignoranţa pe care o pun în minte, prin concupiscenţa pe care o aprind în inimă; prin răutatea pe care o aduc voinţei. Viciile capitale corup ideile, doboară sentimentele, sting voinţa. Dar, în general, patima dominantă este una dintre acestea trei: mândria, sexualitatea, ataşamentul de lucrurile lumii. Aceste trei patimi fac un rău mare în lume”.
Acelaşi Fericit ne spune care sunt caracteristicile patimii dominante:
- a) ea este cauza obişnuită a defectelor noastre şi este păcatul pe care îl mărturisim cel mai des la spovadă; este rădăcina care se ramifică în multe alte rădăcini. De exemplu, câte defecte aduce în suflet mândria!
- b) este patima cea mai iubită; este ascunsă cu multă atenţie, iar dacă cineva se leagă de această patimă „sărim în sus ca bolnavul căruia doctorul îi pune mâna pe rană”;
- c) este patima pe care o vedem în alţii cu mai multă uşurinţă. Noi vedem în ceilalţi ceea ce facem noi înşine. „Cei geloşi văd gelozie peste tot. Cei leneşi văd lene; cei mândri văd mândrie; aşa cum cel umil vede peste tot umilinţă; cel care iubeşte vede bunătate”.
„Atâta timp cât vom tăia doar frunzele, atâta timp cât vom arunca la pământ doar roadele, atâta timp cât vom tăia doar ramurile sau tulpina, copacul patimilor noastre va continua să renască, să crească, să dea roade rele. Este necesar să punem securea la rădăcină: să înlăturăm cauza, viciul capital”.
Convertiți-vă și credeți în Evanghelie! Am ţinut să-l citez pe Fericitul Alberione pentru că ne învaţă multe în ceea ce priveşte atât drumul cunoaşterii de sine, cât şi lupta împotriva răului din noi şi din lume şi împotriva Celui Rău. În fond, în acest cadru ne aflăm atunci când vorbim despre post şi convertire, despre căutarea noastră intimă de a ne apropia cât mai mult sufleteşte de Isus care este viaţa şi învierea noastră.
Şi să nu uităm că în lupta vieţii creştine şi în bătălia împotriva duhului rău trebuie să ne bazăm mult pe harul şi ajutorul lui Dumnezeu pe care îl rugăm zilnic, implorând milostivirea sa cea fără de margini. Suntem doar în Anul dedicat Milostivirii divine, iar Poarta Sfântă din Catedrala „Sf. Iosif” din București, din Bazilica „Sf. Anton” din Constanța și din Biserica „Toți Sfinții” din Craiova este mereu deschisă, invitându-ne, pe noi toți din Arhidieceză, să trecem prin ea, ca să putem sorbi din izvorul iertării tuturor vinovățiilor păcatelor noastre și să-i mulțumim Domnului pentru veșnica lui milostivire.
Încredințăm Maicii Domnului drumul nostru spiritual din timpul Postului Mare și o rugăm să ne facă biruitori în lupta vieții creștine și în bătălia cu duhul rău, ca să putem celebra cu vrednicie Sfânta Taină a Învierii Domnului nostru Isus Cristos.
ÎPS Ioan Robu
Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti
Bucureşti, 14 februarie 2016
Duminica I din Postul Mare
Hits: 19