O viață consacrată: Sr. Clara Laslău C.J.

„Și în Biserica noastră locală persoanele consacrate au o glorioasă istorie de amintit și de povestit. În istoria recentă, marcată de lipsa libertății religioase și de persecuție a Bisericii, multe persoane consacrate au dat o mărturie sublimă de credință, ducând uneori da-ul dat lui Cristos până la jertfa supremă”, spune PS Cornel Damian, episcop auxiliar de București, în editorialul revistei Actualitatea Creștină, din februarie 2015.

Una dintre persoanele consacrate din Arhidieceza Romano-Catolică de București care dat o mărturie de credință eroică, în perioada de prigonire a Bisericii, este Sr. Clara Laslău, din Congregatio Jesu (ex Institutul Sf. Maria). Născută în 1912 în satul Pustiana, din Bacău, la vârsta de 17 ani a intrat în mănăstire, iar după formarea religioasă şi depunerea voturilor, în 1938 a fost trimisă la Nunţiatura Apostolică din Bucureşti, unde a lucrat 12 ani. Arestată în 1950, a fost torturată în încercarea de a obţine de la ea informaţii despre activitatea Nunţiaturii, judecată şi condamnată la închisoare pentru înaltă trădare. Eliberată în 1964, s-a retras la “Mănăstirea Sf. Agnes”, din Popeşti-Leordeni, unde a continuat să slujească Biserica pri diferite activităţi şi rugăciune. S-a întors în Casa Tatălui la 23 august 2009, la vârsta de 97 de ani, după 80 de ani de viață consacrată.

Într-o mărturie dată după 1990, Sr. Clara spunea: „La 12 iulie 1950 eram în capela Nunţiaturii Apostolice din Bucureşti, împreună cu alte surori, şi în ceas de noapte am fost arestate de soldaţi înarmaţi cu baionete. Am fost duse la Ministerul de Interne, unde a rămas toată perioada interogatoriilor. Acolo s-a stabilit procesul și tot acolo am fost torturată. Erau un căpitan şi un locotenent. Primul avea vârful bocancilor cu metal, cu care mă lovea şi… m-a bătut şi cu pumnii. Mă bătea atât de tare, încât mi se rupea carnea de pe mine. O dată, această tortură a durat de la șapte dimineața până la zece seara. Cu un pumn mi-a rupt timpanul de la urechea stângă, şi de atunci nu mai aud cu ea. Cel mai rău a fost când, încăpăţânându-mă să tac, locotenentul a tras perdelele și căpitanul m-a lovit atât de puternic în piept încât am simţit cum îmi vine sângele pe gură. La 11 aprilie 1952, fără dovezi, am fost judecată și condamnată la 15 ani de închisoare pentru înaltă trădare”.

Hits: 122