„Domnul eliberează de cel rău” – Meditație pentru Duminica a X-a de peste an

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru acest timp de post un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului de peste an. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A X-A TPA B

9 IUNIE 2024

DOMNUL ELIBEREAZĂ DE CEL RĂU

Dumnezeu nu îi abandonează pe Adam și Eva, ci îi caută, inițiind un dialog cu ei (prima lectură). „Călătoria omului” începe atunci când Adam recunoaște că a rupt relația cu Dumnezeu și, în ciuda rezistenței celor doi, înfrângerea șarpelui este anunțată ca sigură. Psalmul 129 spune: „La Domnul este îndurare şi belşug de mântuire. El nu-l abandonează pe păcătos, ci îl caută pentru a-l recupera. De aceea, psalmul oferă adunării cuvinte cu care să-și recunoască vina și să înceapă astfel călătoria de întoarcere. A doua lectură, luată din a doua Scrisoare către Corinteni, este menită să întărească credința adunării liturgice pentru ca aceasta să înțeleagă că dificultățile, trăite în Dumnezeu, aduc o reînnoire a omului interior. Evanghelia prezintă o dispută între Isus și cărturari cu privire la autoritatea sa asupra duhurilor necurate; ea anunță că Fiul este capabil să-l învingă pe cel rău, eliberându-i pe credincioși și smulgându-i din ghearele lui.

PRIMA LECTURĂ

Prima lectură se concentrează pe relatarea intervenției lui Dumnezeu după căderea lui Adam și a Evei în Gen 3. Bunătatea este astfel evidentă încă din primele rânduri: Dumnezeu nu-l abandonează pe cel păcătos, ci continuă să-l cheme („Unde ești?” Gen 3,9). Domnul știe foarte bine unde se află Adam, dar îl caută pentru ca el să înțeleagă cât de departe a ajuns după cădere. Martin Buber, un filosof evreu din secolul al XIX-lea, ar spune că tocmai atunci când Adam recunoaște că și-a rupt relația cu Dumnezeu („m-am ascuns” – v. 10) începe călătoria umană (acesta este titlul unei cărți a sa în care dedică un capitol tocmai acestui pasaj). După acest prim schimb de replici, Dumnezeu continuă să îi pună omului întrebări: „Cine ți-a făcut cunoscut că ești gol? Ai mâncat din pomul…?” (Gen 3,11).

Domnul îl acuză pe Adam de păcat prin intermediul formei interogative, pentru a-i stimula reflecția și a-l convinge de comportamentul său eronat. Cei doi protopărinți nu acceptă însă corecția, refuză să pornească pe drumul de întoarcere și arată cu degetul vinovatul: este vina femeii, este vina lui Dumnezeu („Femeia pe care ai pus-o lângă mine…” – v.12), este vina șarpelui („Șarpele m-a amăgit…” – v.13). Lectura se încheie apoi cu blestemul șarpelui, o poruncă („Blestemat ești tu între toate viețuitoarele” – v. 14) care se deschide cu anunțul unei alte vești bune importante: „Voi pune dușmănie între tine și femeie, între femeia ta și urmașii ei; ea îți va zdrobi capul și tu îi vei submina călcâiul” (v. 15). Pasajul prefigurează venirea lui Isus Cristos, „născut din femeie” (Gal 4,4), și înfrângerea șarpelui; traducerea latină a Vulgatei folosește un pronume feminin („aceasta te va zdrobi”) și leagă victoria asupra animalului de lucrarea Fecioarei Maria. Adunarea, așadar, este chemată să identifice forța care întunecă inima fiecărui om, recunoscând ispita diabolică și întâmpinând vestea viitorului Mesia.

A DOUA LECTURĂ

Misiunea lui Paul a fost însoțită de multe încercări și suferințe (2Cor 4,8-12), iar cuvintele de la începutul celei de-a doua lecturi se înțeleg tocmai în lumina acestui context: „Animați însă de același spirit de credință despre care este scris: «Am crezut, de aceea am vorbit» (Ps 116,10), credem și noi și de aceea vorbim” (v. 13). Proclamarea sinceră a evangheliei, care nu se oprește nici în fața dificultăților, nu poate fi decât rodul credinței. Și acest lucru este valabil pentru fiecare creștin: când încercările descurajează, când „moartea acționează în noi” (v. 12), credința este cea care dă lumină. Căci cei care au avut o întâlnire cu Isus Cristos mort și înviat știu că Tatăl poate să ne dea o energie mai puternică decât moartea chiar și în cele mai dificile circumstanțe („cel care l-a înviat pe Domnul Isus ne va învia și pe noi” – v. 14). De aceea, Paul poate să proclame că „totul… este pentru voi” (v. 15), încrezător că până și cele mai grele experiențe pot fi benefice persoanei. Paul nu se descurajează: în timp ce suferințele fac ca omul său exterior să se „dezmorțească” (v. 16; verbul diaftheírō este folosit în Lc 12,33 pentru desăvârșirea provocată de molimă), credința, pe de altă parte, produce o creștere a omului interior, o „noutate” (în greacă se folosește verbul anakainóō, de la kainós, „nou”) care se repetă în fiecare zi; într-adevăr, când trupul se va desface definitiv, după moarte, fiecare creștin va avea o locuință stabilă în cer (2Cor 5,1).

Participarea la Euharistie are, așadar, scopul de a întări credința adunării liturgice, astfel încât aceasta să poată înțelege că dificultățile, trăite în Dumnezeu, pot determina o reînnoire a omului interior. Suferința, trăită cu credință, devine ușoară („povara momentană și ușoară a necazului nostru”, v. 17) și este chiar un motiv de glorie („ne procură o cantitate incomensurabilă și veșnică de glorie”, v. 17). Această conștientizare este posibilă doar atunci când ochii credinciosului nu se opresc doar asupra realităților vizibile, ci sunt capabili să-L contemple pe Dumnezeul invizibil și veșnic (v. 18).

EVANGHELIA

 Mulțimea. Evanghelia începe cu o trimitere la o scenă obișnuită în Marcu, cea a casei. Isus intră într-o casă particulară și din nou se adună în jurul său o mulțime mare, atât de mare încât, împreună cu discipolii, nu au timp nici măcar să mănânce. Există însă o diferență față de primele capitole din Marcu: dacă succesul lui Isus este din ce în ce mai mare (3,7-8), acum apar primele semne ale respingerii dramatice care îl va conduce la patima sa. Rudele sale, de fapt, „ies” (în greacă exérchomai) să îl aducă și îl consideră că „și-a ieșit din minți” (în greacă exérchomai este întotdeauna folosită); jocul de cuvinte creează un efect ironic: în timp ce rudele cred că Isus a înnebunit, de fapt ele sunt cele care „și-au ieșit din minți”. În plus, verbul folosit pentru a descrie acțiunea lor („au ieșit să-l prindă”) este mai degrabă contondent (grecesc kratéō, „a apuca”), indică cel puțin o anumită insistență și poate implica și folosirea forței (Mc 6,17; folosit în relatarea Patimilor Mc 14,1.44.46); versetul traduce astfel tendința de a dori să strângem lucrarea lui Dumnezeu în mrejele a ceea ce este rezonabil și sensibil, fără a recunoaște că „cuvântul lui Dumnezeu nu este înlănțuit” (2Tim 2,9).

 O împărăție divizată? Cărturarii nu se limitează la respingere, ci formulează o acuzație foarte gravă împotriva lui Isus (v. 22): în opinia lor, el se face vinovat de vrăjitorie și de activitate diabolică, o crimă pedepsită chiar cu moartea (Ex 22,17; Lev 20,6.27; Dt 18,10-11). Isus reacționează la aceste acuzații cu mare milă. El formulează mai întâi o întrebare: „Cum poate Satana să-l alunge pe Satana?” (v. 23) și folosește genul parabolei („Dar el îi chema și le vorbea în parabole” – v. 23). Discursul este astfel construit pe baza unei frumoase arte retorice și urmărește să-i interogheze pe acuzatori pentru ca aceștia să înțeleagă minciuna din spatele cuvintelor lor (așa cum face Dumnezeu în Gen 3).

Isus nu răspunde cu resentimente, ci, în fața refuzului cărturarilor, încearcă să-i convingă și să-i aducă la adevărata înțelepciune. Cele două imagini folosite de Isus sunt cele ale regatului și ale familiei, iar sensul este asemănător: un regat divizat în sine nu poate dăinui (v. 24), la fel cum o familie în care există certuri și fracturi este destinată să se destrame (v. 25); a crede că Isus îl alungă pe Satana în numele lui Satana este mai presus de orice nerezonabil (v. 26).

 Omul puternic și cel mai puternic. Discursul parabolic îl descrie pe Satana ca pe un om puternic, care posedă multe bunuri, ținute în siguranță în casa sa (v. 27). Termenul folosit pentru „bunurile” diavolului este skeúos, care înseamnă în sens propriu „recipient”, dar care, prin extensie, se poate referi și la „corpul uman”, așa cum se vede în Fap 9,15 și 2Cor 4,7, unde omul este numit „vas de lut”. Versetul anunță însă, prin contrast, că Isus este mai puternic (cf. Mc 1,7) decât diavolul, poate smulge sufletele din mâinile lui (cf. Is 24,21-22; 49,25; 53,12); Fiul, de fapt, este capabil să-l „lege” și să-l neutralizeze, așa cum se va vedea mai târziu în Evanghelia după Marcu, când Isus îl vindecă pe cel posedat pe care nimeni nu-l putea lega (în Mc 5,3-4 se folosește același verb odéō, „a lega”). Puterea extraordinară a lui Mesia este reafirmată în aclamația la evanghelie: „Acum, principele acestei lumi va fi judecat” (In 12,31).

 Blasfemia împotriva Duhului Sfânt. După parabole, Isus introduce o afirmație fundamentală prin formula: „Adevăr, adevăr” (v. 28). În primul rând, este proclamată iertarea universală („fiilor oamenilor li se vor ierta toate păcatele și, de asemenea, toate blasfemiile pe care le vor rosti”, v. 28), nu există niciun păcat care să îl împiedice pe Dumnezeu să ierte și astfel să reînnoiască persoana. Pe de altă parte, doar blasfemia împotriva Duhului Sfânt nu poate fi iertată (v. 29). Contextul arată că această formă de blasfemie se identifică cu siguranță cu comportamentul cărturarilor: „căci ei spuneau: «Este posedat de un duh necurat»” (v. 30). Adunarea, prin urmare, este chemată să recunoască faptul că există un singur păcat de neiertat, cel al celor care confundă lucrarea divină cu cea a celui rău. Catehismul ne ajută să aplicăm acest pasaj la circumstanțe mai concrete: „Mila lui Dumnezeu nu cunoaște limite, dar cine refuză în mod deliberat să o accepte prin pocăință respinge iertarea… și mântuirea. O astfel de împietrire poate duce la impenitență definitivă” (CBC 1864).

 Mama și frații. V. 31 reia firul discursului întrerupt în v. 21. În fața întrebării celor prezenți („…stau afară și te caută”, v. 32), Isus răspunde cu o întrebare – „Cine este mama mea și cine sunt frații mei?” (v. 33) – și, uitându-se la cei prezenți, spune:

„Oricine face voia lui Dumnezeu, acela îmi este frate și soră și mamă” (v. 35). Versetele creează un contrast între cei care rămân „afară” (v. 31-32) și cei care sunt „în jurul lui” (perí autón, v. 32 și v. 34), între rudele care critică și discipolii apropiați. A-l urma pe Isus înseamnă a deveni parte a unei familii ale cărei legături sunt mult mai puternice decât cele trupești. În acest fel, Isus exaltă mai întâi paternitatea Fecioarei Maria, întemeiată pe ascultarea de Cuvânt și nu pe carne (Lc 1,26-38). Apoi exprimă o recunoaștere a alegerii făcute de ucenici: lăsând totul pentru a asculta de voința sa (cf. Mc 1,16-20), ei au format „noua familie” a lui Isus, în virtutea ascultării Cuvântului său.

• ACTUALIZAREA MESAJULUI –

IUBIREA ÎN FAMILIE FĂRĂ A DEVENI POSESIVĂ

de Ezio Acetti

„Acolo unde nu este iubire, pune iubire și vei găsi iubire” (Sfântul Ioan al Crucii).

Această frază stă la baza oricărei relații de iubire, pentru că nu numai că îndeamnă la iubire, dar are ca rezultat mai multă iubire, ca într-un cerc, în care este alungată posesivitate, pentru că este în însăși natura iubirii să fie deschisă, pură damnare. Dar să ne întrebăm: cum să realizăm toate acestea? Ce fel de iubire ar trebui trăită în familie, și mai ales ca părinți? Vom încerca să dăm un răspuns concentrându-ne asupra a două subiecte: educația parentală și dinamica de cuplu.

1. Educația parentală

Există meserii pe care cineva le caută și la care aspiră, cum ar fi cea de medic, tâmplar, fotbalist etc., dar există și meserii pe care nu le dorește. Paternitatea ni se întâmplă.

Da, pentru că atunci când un cuplu naște un copil, se trezește brusc că trebuie să aibă grijă de nou-născut. Deși toate acestea sunt cu siguranță foarte frumoase și dulci, este de fapt puțin complicat.

În primul rând, pentru că fiecare copil are propriul caracter și propriile înclinații.

În al doilea rând, pentru că fiecare are propriile convingeri și consideră că este corect să își învețe copiii ceea ce crede că este bine pentru ei.

În al treilea rând, pentru că nu există școli care să predea educația parentală. Acest lucru poate fi văzut foarte bine, deoarece, din păcate, mulți copii cresc cu idei greșite și pot avea multe probleme când cresc. Ne gândim la războaie, la conducători puternici și la nedreptățile constante din lume. Desigur, acest lucru se poate întâmpla și atunci când un copil este educat bine, deoarece fiecare dintre noi este liber să meargă împotriva învățăturilor pe care le-a primit. Dar este puțin mai dificil să acționezi prost dacă cineva este educat bine. De fapt, un mare gânditor al Greciei antice, pe nume Aristotel, spunea că, dacă o persoană face des un lucru, se obișnuiește să facă mereu acel lucru. Așadar, dacă un copil este educat bine și se comportă întotdeauna bine, este foarte probabil ca el sau ea să crească și să devină o persoană bună, altruistă și apreciată. Aș dori să vă sugerez câteva indicii utile despre cum să fiți un părinte bun, despre cum să depășiți unele dintre modalitățile greșite de înțelegere, rezultate ale educației de modă veche, care au ca numitor comun credința că copilul este proprietatea exclusivă a familiei. Nu este așa!

Copilul ne este dat pentru a-l ajuta să fie autonom, să devină mare, capabil să iubească. Este important, așadar, să progresăm în iubire, pentru a deveni femei și bărbați aplecați spre bine.

1. Îndepărtați prejudecățile de caracter. Cât de des părinții le spun copiilor că au un caracter rău. Acest lucru este cu siguranță greșit. Nu există niciun copil pe fața pământului care să aibă un caracter rău. Fiecare are un caracter propriu, care până la maturitate poate greși în multe lucruri, dar dacă se maturizează, poate fi util pentru toată lumea. Să luăm de exemplu unei copile timide, căreia îi este puțin teamă să relaționeze cu ceilalți. Aceeași copilă, dacă este sprijinită și nu certată pentru timiditatea ei, poate deveni o femeie grijulie, atentă, care va avea grijă de ceilalți.
2. În relație, fiecare are propriile motive. Trebuie să ne gândim că atunci când relaționăm cu copiii sau cu orice persoană, fiecare are propriile motive și trebuie să căutăm întotdeauna înțelegere. Acest gând dezvoltă în noi cea mai importantă valoare pentru educare, care este umilința. Umilința constă în a fi mereu îndatorat celorlalți pentru stima lor și în a-i vedea pe ceilalți ca pe niște persoane demne de afecțiune. De asemenea, este important să fim capabili să tolerăm propriile greșeli și pe cele ale copiilor noștri. Pentru că toleranța ne ajută să descoperim că ceea ce este important nu este să ne arătăm siguri, ci oameni, oameni care se angajează pe deplin în educație. Pentru a face acest lucru, fiecare părinte trebuie să-și simtă copiii, nu atât ca fiind ai săi, cât ca pe niște persoane dragi care i-au fost încredințate.
3. Dinamica de cuplu

Calitatea de părinte nu ar trebui să ne împiedice în niciun fel să continuăm să cultivăm relația de cuplu, care se împletește acum cu cea a copiilor. Este important, însă, să înțelegem bine ce este dragostea de cuplu. Este o iubire care, dacă la început este centrată în mod hotărât pe afecțiune și atracție, se transformă încet-încet în timp până când devine o prezență constantă în intimitatea cuplului. Această transformare are loc însă și ca urmare a unor alegeri care nu sunt întotdeauna determinate de atracție sau de sentiment. Uneori, alegerile sunt făcute din dragoste pură, ca o căutare a binelui, a binelui, chiar dacă afecțiunea poate fi latentă. Maturizarea cuplului are loc prin alegerea celuilalt așa cum este el sau ea, cu slăbiciunile și defectele sale… Se va descoperi astfel că iubirea se educă, se învață… Și de aceea este important pentru cuplu să își dedice timp pentru sine: ar fi bine ca, de două ori pe lună, cuplul să încredințeze copiii cuiva (bunici, baby-sitter…) pentru a-și cultiva uniunea, pentru a fi împreună, pentru a trăi ca bărbat și femeie…

Toate acestea vor servi la menținerea vie a relației și la asigurarea luminii în momentele obositoare. Rezultatul este însă măreț, pentru că, prin alegeri curajoase și iubire pură pentru partener, în cele din urmă se simt ca unul singur. Este o iubire încercată, simțită, purificată…

Se va descoperi astfel că viața este obositoare, uneori grea, dar fericită. În final se va simți stors ca lămâile, dar cu un suc de bucurie atât de frumos și de pur încât ne înalță până la Dumnezeu. Dumnezeu va fi cu noi în îmbrățișarea Sa. O îmbrățișare imensă și tandră.

DISTORSIONAREA REALITĂȚII

de Roberto Laurita

Nimeni nu este mai orb decât cei care nu vor să vadă. Și nu este nimeni mai surd decât cel care nu vrea să audă. Astfel, chiar și atunci când sunt confruntați cu semne fără echivoc, unii, pentru a nu recunoaște acțiunea lui Dumnezeu prin Isus, atribuie ceea ce face el la lucrarea lui Satana. Sau insistă să îi ceară o minune și mai mare. Aceasta este o adevărată împietrire a inimii, în fața căreia nu mai este nimic de făcut. Isus nu forțează ușile existenței noastre: numai noi putem să i le deschidem, iar el respectă din plin libertatea noastră.

Isus nu vrea să ne câștige adeziunea sau, mai rău, să ne seducă. Modul său de comunicare este foarte simplu: cuvinte și acțiuni. Cuvinte care poartă cu ele o putere pe care inimile simple sunt capabile să o recunoască imediat, pentru că sunt cuvinte cu autoritate, autoritare. Acțiuni care arată cum, prin el, Dumnezeu poate schimba viața unei persoane. Cuvintele și acțiunile manifestă bunătatea, milostivirea, compasiunea lui Dumnezeu pentru umanitate. Prin ele, Dumnezeu își propune iubirea. În fața ei, cineva poate alege: să o accepte, să o respingă sau chiar să o ignore. Iubirea nu poate fi impusă și astfel se poate întâmpla ca cineva să decidă să se lipsească de ea. Cu toate acestea, Isus ne amintește că realitatea nu poate fi deformată după bunul plac, în așa măsură încât ceea ce face el să poată fi atribuit spiritului răului. Și se arată liber de orice constrângere care ar putea în vreun fel să-l închidă în cușcă, să-l limiteze, să-l exploateze. Familia sa este acum legată nu de sânge, ci de altceva: oricine face voia lui Dumnezeu este fratele, sora, mama sa. Suntem siguri că ceea ce s-a întâmplat acum două mii de ani nu riscă să ni se întâmple nouă, creștinilor de astăzi?

La urma urmei, există o ispită care ne pândește mereu, aceea de a-l reduce pe Dumnezeu la propria noastră măsură, de a elimina tot ceea ce nu poate fi ușor de acomodat în așteptările și parametrii noștri. Fiecare trebuie să aleagă în fiecare zi, gata să facă voia lui Dumnezeu. Asta este ceea ce contează.

Prima lectură: Pasajul din Geneza se concentrează asupra efectelor nocive ale păcatului: starea de vinovăție duce la o absență totală de comunicare. Istoria devine astfel locul în care blestemul exprimă toată sterilitatea închiderii în sine.

A doua lectură: Paul le oferă ascultătorilor săi o imagine a activității sale de vestirot al Evangheliei. În ciuda slăbiciunii sale, Paul își redobândește curajul în proclamarea Evangheliei.

Evanghelia: Cuvintele și acțiunile lui Isus pot fi motiv de scandal și închidere, sau pot fi acceptate cu credință. Numai astfel se poate face distincția între lucrarea Satanei, care duce la distrugere, și lucrarea Duhului, care face să se nască frați și surori în unica familie a lui Isus, în iubirea unicului Tată.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 557/mai-iulie 2024 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: James Tissot, Isus vindecând bolnavii

Hits: 54