„Nu vă voi lăsa orfani” – Meditație pentru Duminica a VII-a din Timpul Pascal

BouveretLastSupper

„Nu vă voi lăsa orfani” – Meditație pentru Duminica a VII-a din Timpul Pascal

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune un material liturgic succint pentru fiecare duminică a Timpului Pascal. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA  A VII-A DIN TIMPUL PASCAL

12 MAI 2023

Ziua Mondială a Comunicaţiilor Sociale (a LVIII-a).

Colectă pentru proiectele Oficiului pentru Comunicaţii Sociale

 

„NU VĂ VOI LĂSA ORFANI” (In 14, 18)

 Iubirea lui Cristos este poarta prin care se ajunge la Tatăl și garanția comuniunii cu Dumnezeu. (lectura a doua). Misiunea continuă prin trăirea și predicarea Cuvântului lui Dumnezeu. Pentru realizarea acestei misiuni e nevoie de persoane disponibile, dar mai ales martori a celor petrecute la Ierusalim. Prin rugăciune și impunerea mâinilor apostolii îl aleg pe Matia. E rugăciunea  în comun care unește și conduce la primirea Duhului (prima lectură). Isus nu doar că „pleacă”, dar dorește să plece asigurându-i pe apostoli de prezența sa. Testamentul lui Cristos este de fapt rugăciunea sacerdotală a Marelui Preot, a Celui care la Cina de Taină încredințează apostolilor sacramentele mântuirii (Evanghelia).

NIMENI NU L-A VĂZUT PE DUMNEZEU VREODATĂ

de Pr. Gheorghe Iordache, svd

În general, noi cei care ne afirmăm credința în Dumnezeu, avem imagini foarte diverse despre El. Încă de mici ne creăm o idee personală despre El, condiționați de ceea auzim de la părinți, de la predicatori, de ceea ce trăim la liturghii sau alte acte devoționale.

Toate aceste imagini pe care ni le facem despre Dumnezeu sunt însă imperfecte și insuficiente și, de aceea, trebuie să le purificăm de-a lungul întregii noastre vieți. Nu trebuie să uităm asta niciodată. Ioan ne amintește foarte clar azi în a doua lectură: Nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu vreodată.

Teologii vorbesc mult despre Dumnezeu, aproape întotdeauna într-o manieră excesivă. Par că știu totul despre el. În realitate, nici unul nu l-a văzut vreodată. La fel se întâmplă cu predicatorii și toți cei care vorbesc foarte înfocat despre El. Se vorbește cu atâta certitudine despre Dumnezeu, pare că nu există nici un dubiu în interiorul lor dar, în realitate, nimeni nu l-a văzut vreodată.

Așadar, în ce fel să ne purificăm imaginile noastre despre Dumnezeu pentru a nu deforma misterul său sfânt? Aceeași scrisoare a lui Ioan ne amintește de fundamentul pe care se sprijină toată credința noastră. Doar Isus Cristos, fiul unic al lui Dumnezeu, este cel care ni l-a revelat.

În nici o altă persoană și în nici un alt loc Dumnezeu nu ne-a descoperit propria inimă și propriul chip ca în persoana lui Cristos: Tatăl l-a trimis pe Fiul ca mântuitor al lumii.

Prin întruparea în Isus Cristos, Dumnezeu ne-a spus cum este. Nu s-a descoperit în doctrine și formule complicate, ci în viața lui Isus, în comportamentul și în mesajul său, în dăruirea sa de sine până la moarte și în înviere. Pentru a-l întâlni pe adevăratul Dumnezeu, trebuie să ne apropiem de acest om concret, prin intermediul căruia Dumnezeu ne iese în întâmpinare.

De fiecare dată când uităm de Cristos, riscăm să ne îndepărtăm de adevăratul Dumnezeu, pentru a-l înlocui prin imagini care-i deformează chipul și ne împiedică să colaborăm la proiectul său de a construi o lume nouă, mai liberă, mai dreaptă și mai fraternă.

Nu este suficient să-l mărturisim pe Cristos doar teoretic. Trebuie să-l cunoaștem printr-o apropiere concretă și vie de evanghelii, printr-o adeziune sinceră la proiectul său, printr-o deschidere totală față de Duhul Său, printr-o urmare zilnică. Aceasta ar fi datoria entuziasmantă a unei comunități care trăiește zilnic, purificându-și credința. Cine îl cunoaște și-l urmează pe Isus, gustă tot mai mult din bunătatea nemărginită a lui Dumnezeu.

PRIMA LECTURĂ

A chemat pe toți să fie prieteni. Planul lui Dumnezeu nu poate fi oprit și trebuie să continue. Fiul pierzării, Iuda Iscarioteanul, s-a sinucis, cuprins de remușcări pentru că l-a vândut pe Isus pentru câteva lire. Există un gol care trebuie umplut, Isus însuși vrea să-l umple. Matia umple acel loc.

Poate exista un gol care să fie umplut și vedem noi nevoia de el? Cu toții ne aruncăm în inițiative importante pentru copiii noștri, pentru ca ei să fie împliniți, dar ne întrebăm, în fața capacităților pe care le are un tânăr, unde pot fi acestea mai bine canalizate pentru a umple golurile care s-au format în slujba fraților și surorilor sale și unde se poate simți și el împlinit. Matia este ales și Faptele Apostolilor ne spune că numele său este tras la sorți. O chemare este întotdeauna inexplicabilă, nu datorită meritelor noastre, ci datorită unei dispoziții a lui Dumnezeu și numai El știe care este motivul ei.

Singura noastră sarcină este să ne rugăm. De fapt, chemarea lui Matia izvorăște, mai mult decât din actul tragerii la sorți, din rugăciunea care urcă la Dumnezeu, pentru ca El să știe să arate că între cei doi candidați care este alegerea Sa. Nevoia de Dumnezeu este astfel simțită de oamenii care răspund prin rugăciune.

În acest pasaj găsim secretul oricărei vocații care este un răspuns la chemarea lui Dumnezeu. Iosif numit Barsaba își va exprima iubirea pentru Domnul în alte moduri. Gândiți-vă că el va fi numit cel Drept. Toate acestea sunt o demonstrație că Dumnezeu are pentru fiecare persoană o cale diferită în care se poate exprima. Cu toții suntem chemați prieteni. Isus folosește acest termen într-un context de înaltă trădare în care există și Iuda care este numit prieten.

Isus exprimă din nou puterea învățăturii sale atunci când afirmă binecuvântarea blândeții și a milei. El se găsește, de fapt, în fața unor trădători ca și cei dinaintea lui, și sunt toți, căci atunci când Isus spune că este unul dintre ei care îl va trăda, ei se întreabă cu insistență: sunt eu. Acest lucru arată cum rumegau la trădare și se temeau să nu fie descoperiți. Iuda își va exprima acest sentiment la scurt timp după aceea, dar toți, cu excepția lui Ioan, vor fugi. În acest context, Isus își arată cu adevărat blândețea și îndurarea în fața sărăciei noastre, el ne numește în continuare prieteni.

A DOUA LECTURĂ (Don Cosimo Quaranta)

Dumnezeu Iubire (v. 16) este centrul revelației divine. Iubirea vine de la Dumnezeu (v. 7): ea este darul pe care îl face din el însuși în Fiul (v. 9 și 14) și în Duhul (v. 13). De două ori în aceste versete se pornește de la iubirea reciprocă la contemplarea lui Dumnezeu și, în final, la mărturisirea credinței în Isus. Căile spirituale:

Iubirea reciprocă: v. 7-10. Cine dorește să-l cunoască pe Dumnezeu, trebuie să trăiască iubirea reciprocă, pentru că iubirea vine de la Dumnezeu și Dumnezeu este iubire. Frumos că Ioan spune motivul iubirii. Dar oare iubirea are motive? Nu este ea deja gratuită pentru că este iubire? Ce trebuie să fie iubirea pentru ca ea să fie recunoscută ca atare? Iubirea care este legată sau constrânsă nu este iubire. Iubirea care alege să se lege de cineva, în mod liber, pentru a trăi, este iubire pentru că poate dezlănțui încărcătura care o face să fie ea însăși. Poate o lege să le ordoneze celor doi îndrăgostiți cum să își manifeste iubirea unul față de celălalt? Nu este mai degrabă în natura binelui să se reverse căutând creșterea binelui propriu și al celorlalți? Așa se face că doi îndrăgostiți se dăruiesc unul altuia nu prin lege sau calcul, ci prin acea încărcătură liberă și spontană pe care o numim iubire și care tinde să crească binele și viața. Dumnezeu a făcut același lucru față de noi. Modul lui Dumnezeu de a iubi este Fiul. Nu l-a cruțat (Rom 8,32) și l-a trimis în lume ca să mântuiască lumea (Ioan 3,16-18). Fiul îi iubește pe “copii” și, pentru a aduce bunătatea și viața adevărată (In 6,54; 10,10), ia asupra sa și șterge păcatele (v. 10).

Iubirea reciprocă : v. 11-14. „Cunoașterea” lui Dumnezeu este expresia intimității pe care am citit-o în versetele precedente. „A-L vedea” pe Dumnezeu este un element central al acestora (v. 12) și este unul dintre motivele scrisorii (1,3; 3,2). Cine îl poate vedea pe Dumnezeu (Ex 33,20), dacă nu Fiul lui Dumnezeu (In 1,18), care este Dumnezeu și îl poate descoperi? În cele din urmă, noi putem să-l vedem și să-l cunoaștem pe Dumnezeu pentru că avem de partea noastră medierea Fiului și a Duhului Sfânt. De ce putem? Ce ne face capabili și apți? Răspunsul este evanghelic și spiritual profund și simplu: pentru că Isus s-a rugat pentru noi (In 17). Harul viziunii și al cunoașterii este posibil pentru orice suflet credincios, pentru că Dumnezeu dorește acest lucru (Ap 3,20) și l-a revărsat pe Duhul Sfânt în inimile noastre ca speranță a vieții creștine (Rom 5,5) și călăuză a noastră (Rom 8,14-17).

Mărturisirea credinței: v. 15-16. Fiul pe care l-au văzut discipolii (v. 14) se face accesibil (In 6,56) și nouă și este fundamentul vieții creștine. Întreaga viață creștină are un fundamental de neînlocuit care este Cristos. Acum, Ioan ne spune că mărturisirea lui prin credință înseamnă rămânerea în iubire și cunoașterea lui Dumnezeu.

Rămânerea în iubirea lui Dumnezeu este inseparabilă de iubirea reciprocă. Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă: „Caritatea trebuie considerată fără a o împărți între caritatea față de Dumnezeu și caritatea față de aproapele. Căci caritatea este una și aceeași; ea se datorează lui Dumnezeu, dar îi unește pe oameni unii cu alții.” Căci, deși suntem mulți, în comuniune cu caritatea/iubirea lui Dumnezeu, devenim cu adevărat una (1Cor 10,17).

EVANGHELIA

În cea de-a patra Evanghelie, Isus își încheie sfaturile către ucenici cu un discurs de adio (In 14,1-17,26). Evanghelia acestei duminici (17,1-11) îl prezintă pe Domnul Isus care mijlocește pentru ucenicii săi.  Acești ucenici răspund la învățătura Maestrului mărturisind că ei cred că Isus este Cel trimis de Dumnezeu.  Această mărturisire îi situează pe ucenici în tabăra lui Isus care luptă împotriva întunericului care cuprinde lumea.  Întrucât Isus va părăsi în curând această lume, discipolii au nevoie de sprijin și de susținere, de unde și rugăciunea de mijlocire care urmează.

Rugăciunea care urmează este recunoscută de toți comentatorii ca o mijlocire preoțească din partea lui Isus pentru ai săi, iar unii comentatori ridică solemnitatea rugăciunii la nivelul rugăciunii marilor preoți.  Această apreciere se datorează a doi factori, dintre care niciunul nu este evident în textul pe care îl avem în față.  În primul rând, potrivit lui In 19, 23, haina lui Isus era asemănătoare cu veșmintele marelui preot evreu, adică dintr-o bucată.

Mulți cred că referirea la haina lui Isus este o referire voalată la funcția sacerdotală a lui Cristos.  În al doilea rând, în scrisoarea către Evrei, autorul necunoscut îl identifică pe Isus ca fiind marele preot al mărturiei noastre, cel care mijlocește pentru ucenicii săi. În pofida acestor factori, evangheliile canonice nu-l identifică pe Isus ca preot conform preoției lui Aron. Faptul că textul este o rugăciune nu este nicio îndoială, iar noi afirmăm acest lucru, dar nu putem merge dincolo de această afirmație.

Toți sunt de acord că rugăciunea are rolul de a încheia și de a închide discursul de adio, dar nu există un consens cu privire la funcția rugăciunii ca parte a discursului.  Unii o văd ca pe o rugăciune de consacrare, în timp ce alții o identifică ca fiind o rugăciune de mijlocire.  Prima idee pune accentul pe consacrarea solemnă a Domnului Isus pentru a-L glorifica pe Tatăl în evenimentele pe care le va realiza în curând pe Muntele Calvar.  Cea de-a doua vede în rugăciune un act de mijlocire din partea Domnului Isus pentru ai săi și pentru dificultățile cu care se vor confrunta aceștia la plecarea Maestrului. Ambele funcții sunt îndeplinite în rugăciune. Consacrarea îl pregătește pe Omul-Dumnezeu pentru lucrarea mântuitoare care îl va glorifica pe Dumnezeu; apoi Isus se îndreaptă spre nevoile urmașilor săi, deoarece consacrarea sa va avea ca rezultat plecarea lor din prezența sa, ei vor avea nevoie de binecuvântarea divină pentru a îndeplini misiunea de care vor fi însărcinați.

Unitatea rugăciunii (In 17,1-26) nu este dezbătută și nu este dificil de subdivizat discursul în componentele sale tematice.  Mai întâi, Isus se roagă pentru glorificarea sa (vv. 1-5); apoi mijlocește pentru ucenici (vv. 6-19) și se încheie cu o minunată mijlocire pentru cei care ajung să creadă în Isus prin mărturia apostolilor.  Cu toate acestea, dacă acceptăm indicațiile formale ale rugăciunii (v. 1, „Și-a ridicat ochii”; v. 9, „Mă rog pentru ei”; v. 20, „Nu mă rog numai pentru aceștia”) ca semn de diviziune, structura ar fi oarecum diferită. În versetele 6-8, Isus nu se roagă atât de mult pentru discipolii săi, cât declară că și-a făcut lucrarea înaintea discipolilor. Preferăm această a doua variantă, deoarece este fidelă textului biblic, iar v. 6-8 au mai mult în comun cu glorificarea Fiului (vv. 1-5) decât cu mijlocirea sa pentru ucenici (vv. 9-19).

Note exegetice

  1. 1-5: Bazându-se pe îndeplinirea lucrării încredințate de Tatăl, Isus începe rugăciunea prin mijlocirea pentru glorificarea Fiului și a Tatălui. Anterior, evanghelistul a subliniat că ora glorificării Fiului a rămas într-un timp viitor. De exemplu, în In 2,4 Isus însuși declară: „Nu a sosit încă ceasul Meu”. În In 13, 1 începutul discursului de adio, anunță că ora glorificării Fiului era aproape, acum nu mai este nevoie de așteptare. Astfel, „a venit ceasul” indică faptul că scopul întrupării Fiului lui Dumnezeu este pe cale să se realizeze – mai sunt doar câteva ore până la glorificarea Sa pe crucea însângerată de pe Calvar.

„Lucrurile” despre care vorbește Isus se referă la conținutul din In 14, 1-16, 33.  Asumându-și o poziție evreiască pioasă, „ridicându-și ochii spre cer”, Isus își începe rugăciunea de mijlocire.  În rugăciunile lor, evreii își ridicau ochii și, cu o voce audibilă, își rosteau rugăciunile. Ucenicii sunt prezenți în timpul rugăciunii, deși nu există nicio indicație a prezenței lor în pericopă.  Ei sunt atenți la rugăciunea Maestrului, poate că nu înțeleg întreaga rugăciune, dar sunt conștienți de faptul că Maestrul îi părăsește, dar le-a promis că nu vor fi singuri – îi va însoți până la sfârșitul veacului.

Isus mijlocește mai întâi pentru el însuși: el a fost trimis de Tatăl pentru a da viața veșnică celor pe care Tatăl, în suveranitatea sa, i-a dat-o Fiului.  Din nou, Isus afirmă tema centrală a Evangheliei lui Dumnezeu: cunoașterea lui Dumnezeu Tatăl, singurul Dumnezeu adevărat, și cunoașterea lui Isus ca fiind cel trimis de Dumnezeu. Este interesant că aici Isus se referă explicit la el însuși ca fiind „Isus Cristos” și nu cu termenul tipic de „trimis al lui Dumnezeu”.  Observăm din nou egalitatea implicată de paralelism.  A-L cunoaște pe Isus înseamnă a-L cunoaște pe Dumnezeu, prin urmare Isus este Dumnezeu în carne și oase. Preamărirea Fiului include nu numai răstignirea, ci și învierea și înălțarea, menționate aici indirect.  Făcând aluzie la întruparea sa, Isus cere ca gloria care l-a însoțit înainte de întrupare să se întoarcă la el. În versetul 1, Isus cere glorificarea sa pentru ca Dumnezeu să fie glorificat în mod egal.  În versetele 4-5, această secvență (glorificarea Fiului mai întâi, apoi glorificarea Tatălui) este inversată.  Dumnezeu este glorificat pentru ca apoi Fiul să fie glorificat.  Există o glorificare reciprocă și necesară în dumnezeire: Dumnezeu nu poate fi glorificat fără Fiul, iar Fiul nu poate fi glorificat fără glorificarea Tatălui.

În vv. 6-8 Isus face un rezumat foarte scurt al interacțiunii sale cu ucenicii.  Aceștia „au păzit cuvântul Tău… au cunoscut că toate lucrurile pe care mi le-ai dat vin de la Tine… și au crezut că Tu m-ai trimis”.  Încă de la începutul evangheliei, Ioan a afirmat că Isus a venit să reveleze gloria lui Dumnezeu, adică să-L facă cunoscut pe Dumnezeu (In 1,18). De-a lungul timpului, ucenicii au auzit cuvintele lui Isus și au observat gloria sa revelată prin semne.  În capitolul 6, ucenicii, împreună cu mulțimea, primesc instrucțiuni despre Isus, pâinea vieții, ceea ce îi face pe mulți, chiar și pe unii ucenici, să se îndepărteze de Domnul, deoarece era o învățătură dificilă.  Deși mulți dintre cei care se considerau discipoli se îndepărtează de Isus, adevărații discipoli rămân chiar și în lipsa lor de înțelegere.  Ca reprezentant al tuturor discipolilor, Petru se pronunță: „Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieții veșnice” (In 6, 68).  Adică, Petru recunoaște că nu înțelege totul pe moment, dar este sigur că în Isus are viața veșnică și nu se va îndepărta de El, în ciuda dificultății învățăturii.  Apoi, în capitolul 16, ucenicii spun că au înțeles în sfârșit că Isus nu mai vorbește în parabole (In 16, 29-30).  În pofida acestor mărturisiri din partea ucenicilor, afirmația de față a lui Isus dezvăluie un ton de asigurare și speranță care nu se regăsește anterior în narațiunea ioaneică.  În capitolele precedente suntem informați că, dintre cei doisprezece care îl însoțesc pe Isus, unul îl va trăda și unul îl va nega; restul îl vor abandona pe Domnul atunci când acesta este arestat în Ghetsemani. Cum poate, atunci, Isus să spună cu certitudine că ei au știut toate lucrurile?  Răspunsul este că ei au recunoscut că Isus este Fiul lui Dumnezeu, trimisul lui Dumnezeu (In 17, 8), iar această mărturisire este mai mult decât suficientă pentru a-i include ca aleși ai lui Dumnezeu.  Este evident că expresia „toate lucrurile” nu este folosită într-un sens absolut, nici măcar în domeniul doctrinei creștine, ci se referă la tot ceea ce este necesar pentru a păstra relația cu Dumnezeu pe care Isus o oferă adepților săi. Harul lui Dumnezeu este revelat în Isus Cristos și suntem mântuiți prin ceea ce a făcut Isus pentru noi. Singurul lucru pe care credincioșii trebuie să-l „facă” este să accepte declarația că Isus este Cel trimis de Dumnezeu. Această mărturisire ne asigură că știm tot ceea ce este necesar pentru mântuire.

Vv. 9-19:  Această secțiune lungă conține inima rugăciunii pentru ucenici.  Până acum, ei au beneficiat foarte mult de prezența vizibilă și de sprijinul direct al Domnului, dar această prezență urmează să ia sfârșit. Ei au promisiunea Duhului care va fi trimis în curând și, deși Isus a declarat deja că sprijinul și revelația pe care le va oferi Duhul este mai mult decât suficientă pentru bunăstarea grupului de ucenici, realitatea este că plecarea Maestrului îi întristează și îi slăbește. Prin urmare, Isus mijlocește acum pentru ei, cerându-i lui Dumnezeu Tatăl să vegheze asupra lor.

RUGĂCIUNE (Don Tonino Bello)

 Iată-ne, Doamne, în fața Ta. Fără Tine nu putem face nimic. Doar ne agităm. Sunt însă alte motive pentru care am dori acum să-ți aducem mulțumire. Îți mulțumim, Doamne, pentru că ne păstrezi în iubirea ta și continui să ai încredere în noi. Mulțumim nu numai pentru că ne suporți ci și pentru că ne dai de înțeles că nu poți să te comporți altfel față de noi. Mulțumim, Doamne, pentru că nu încetezi să pariezi pe noi și nu ne umilești pentru răutățile noastre. Dimpotrivă, ne pui în suflet o dorință tot mai mare de întoarcere, ca pe o nouă șansă de speranță și timp potrivit pentru a ne vindeca sufletele. Eliberează-ne de aroganță. Ajută-ne să cheltuim pentru tine tot ce avem și suntem. Amin.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul „Duminica în familie” nr. 29 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: Dagnan-Bouveret, Cina cea de Taină 

Hits: 57

/ Știri

Share the Post