„Descoperirea Celui Înviat prin credință” – Meditație pentru Duminica a II-a a Paștelui

Oficiul pentru pastorația liturgică și sacramente propune pentru acest timp pascal un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A II-A A PAȘTELUI

7 APRILIE 2024

DESCOPERIREA CELUI ÎNVIAT PRIN CREDINȚĂ

Istoria lui Toma este emblematică și, în el, fiecare creștin se poate revedea pe sine însuși (evanghelie). Într-adevăr, cu toții am dori să punem degetul în rană, să verificăm concretețea relatărilor povestite de evanghelii. Dar ar putea această viziune să înlocuiască cu adevărat actul nostru de credință? Există relatări despre sfinți, povești de iubire și mărturii care arată eficiența predicării Evangheliei. Multe dintre valorile societății actuale (fraternitatea, pacea, dreptatea, grija față de cei mai săraci…) își datorează originea proclamării Evangheliei. Noi, credincioșii de astăzi, avem o avere incredibilă, pe care mulți creștini și-ar fi dorit să o vadă! Prima lectură ne arată cum, prin mărturia unei Biserici unite și fraterne, Evanghelia s-a răspândit mult dincolo de Iudeea. Scrisoarea lui Ioan (a doua lectură) vrea, de asemenea, să ne încurajeze: cel care crede s-a născut în Dumnezeu și, dacă rămânem în El, victoria asupra lumii este sigură.

PARCURSUL LUI TOMA

de Roberto Laurita

Ca în fiecare an, în a doua duminică de Paști, suntem invitați să facem aceeași călătorie ca și Toma, să trecem de la necredință la credință, de la nevoia de a vedea și de a atinge la recunoașterea acelei relații unice care ne leagă de Isus.

Trebuie să o spunem de la bun început: Toma nu corespunde „portretului robot” pe care tradiția populară l-a făcut despre el. Obiecția lui nu este cea a spiritului pozitivist care crede doar ceea ce cade sub incidența simțurilor. „Efortul” său este cu totul diferit. Provine tocmai din drama pe care a trăit-o și de care nu poate da seama.

Bucuria celorlalți apostoli contrastează cu atitudinea lui, poate pentru că poartă încă rănile, suferințele acelei vineri pe care nu le poate uita: Isus, Învățătorul, arestat și condamnat, biciuit și pironit în cuie pe cruce, mort după o scurtă agonie și așezat într-un mormânt. Toate acestea nu pot fi înlocuite de o bucurie care pare aproape să anuleze drama care tocmai s-a petrecut.

În cele din urmă, el, Toma, nu vrea să fie victima unei gafe, nu vrea să cadă într-o iluzie care va face loc mai târziu unei dezamăgiri și mai amare. Dacă, așadar, Cel Înviat este cu adevărat cel care a fost răstignit, dacă a sosit timpul să pună capăt jalei și să se bucure, atunci el vrea să atingă semnele acelei pătimiri care l-a făcut să sufere dureri de nedescris……

Patimile și moartea nu sunt, așadar, un episod care să fie respins în grabă și cu repeziciune. Acesta este punctul de cotitură decisiv pentru a ajunge la credința pascală: acceptarea faptului că Patimile și moartea au fost trecerea dureroasă spre glorie, lăsând în urmă senzația amară de eșec și de nereușită și deschizându-se la acțiunea lui Dumnezeu care a pronunțat ultimul cuvânt asupra mărturiei Fiului.

De la el, Toma, vine în acest punct o mărturisire clară de credință: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” Nu declarația unui adevăr, ci imboldul de a trăi o relație unică, o legătură care transformă și transfigurează existența.

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: Bucuria Paștelui trezește în primii creștini o nouă artă de a trăi, fraternă și solidară. Nu există credință fără caritate.

Psalmul responsorial: Un cântec de mulțumire se ridică din inimi. Cu adevărat, acțiunea lui Dumnezeu în istorie se revelează surprinzătoare și minunată.

A doua lectură: Cine crede că Isus este Cristos, s-a născut din Dumnezeu. Și o arată prin punerea în practică a poruncilor sale.

Evanghelia: Cine este Cel înviat? Este același Isus pe care apostolii l-au cunoscut în timpul vieții sale pământești. Este același Isus pe care l-au văzut pironit pe cruce. El vine în întâmpinarea noastră și noi îl putem primi cu aceleași îndoieli și credință ca și Toma.

PRIMA LECTURĂ

 Viața primei comunități. Cartea Faptele Apostolilor prezintă aici un pasaj ideal, menit să arate unitatea și coeziunea bisericii primare. Capitolul 3 începuse cu un miracol făcut de Petru și Ioan asupra unui olog: acest lucru pregătise terenul pentru o mare predică care ajunsese până la Sinedriu, care nu știa ce să răspundă.

Petru și Ioan, oameni needucați, arătaseră că erau capabili să vorbească cu mare franchețe (parr¯esía) și mai ales alături de ei, omul vindecat (Fap 4,14.22) era un semn clar că se întâmplase ceva extraordinar. După ce au fost eliberați, Petru și Ioan se întorc la frații lor și se roagă lui Dumnezeu ca un astfel de curaj în vestire să nu le lipsească niciodată, iar cererea lor este confirmată. Această propovăduire ad extra are efecte și în cadrul comunității, care este astfel descrisă în mod ideal în versetele pasajului nostru: aici autorul a dorit să unească modelul elenistic (o societate coerentă în mod ideal, întemeiată pe prietenie) cu valorile religioase care provin din cartea Deuteronomului.

 Relațiile în cadrul comunității. Realitatea socială a marilor orașe care se învecinau cu Mediterana era cu siguranță variată, decalajul economic trebuie să fi fost considerabil: evanghelistul Luca, deja în Fericiri, atrăgea atenția celor bogați, semn clar că în comunitățile creștine ar trebui să  existe mai degrabă acest model de fraternitate și de comuniune care vizează eliminarea oricărei sărăcii. În acest fel, se realizau cu adevărat și promisiunile din Vechiul Testament, unde ideea unui popor al lui Israel unic și unit era fundamentală. În special, cartea Deuteronomului folosea expresia „din toată inima și din tot sufletul” pentru a desemna angajamentul total al credinciosului în a-l iubi pe Dumnezeu cu toată ființa sa. Aceeași carte continua să propună cucerirea Țării Promise ca pe un moment ideal în care sărăcia ar fi fost eliminată. Prin urmare, pasajul este menit să ne învețe să căutăm o anumită idealitate: dar, cu siguranță, autorul Faptelor nu este naiv. În următoarea narațiune, el prezintă două exemple contrastante: Barnaba vinde un câmp și depune veniturile la picioarele apostolilor, în timp ce Anania și Safira oferă doar o parte, deși pretind că au predat totul. Caritatea trebuie să meargă mână în mână cu sinceritatea: Dumnezeu îl iubește pe cel care oferă cu bucurie (2Cor 9,7) și nu din obligație.

A DOUA LECTURĂ

Scrisorile lui Ioan preiau unele lecții din Evanghelia a patra și le dezvoltă în funcție de nevoile noilor comunități inspirate de curentul ioaneic. Fundamentală pentru Evanghelie era chestiunea originii: dacă doi oameni sunt cu adevărat frați și au în comun același tată și aceeași mamă, atunci vor vorbi aceeași limbă și se vor înțelege în tot ceea ce fac, pentru că au în comun un stil de viață deprins în familie. Aceste observații banale sunt fundamentale pentru a înțelege întreaga dinamică a celei de-a patra evanghelii: Isus are o origine misterioasă, vine de sus, este pâinea care s-a coborât din cer pentru a aduce viața veșnică, este Logosul făcut trup. Pe de altă parte, cei care au decis să fie legați doar de pământ au uitat că originea lor este în Dumnezeu și, prin urmare, nu-l pot înțelege pe Isus, pe care îl neagă.

 A crede înseamnă a cunoaște originea Fiului. De-a lungul întregii evanghelii, Isus ne cere să verificăm care este adevărata atitudine față de el și îi vedem deseori pe evrei încercând să îl apuce pentru a-l ucide. Acest context de ură nu-i permite Fiului să se dezvăluie și să arate adevărata natură a lui Dumnezeu, a Tatălui. Iată de ce Isus îi avertizează pe evrei: nu pentru a-i condamna a priori, ci pentru ca ei să recunoască riscul pe care îl au, adică îl înlocuiesc pe YHWH cu Principele acestei lumi. Această neînțelegere trăită de Isus este o chestiune care îi privește pe toți: dacă cineva nu poate crede în Fiul, este pentru că ispititorul a intrat în inima sa și l-a făcut să uite că adevărata sa origine este în Dumnezeu. De aceea, în scrisoare se poate spune că oricine crede în Isus Cristos a fost născut din Dumnezeu: dar a crede în Fiul nu înseamnă doar a crede în întruparea sa, în coborârea sa pe pământ, semn al iubirii lui Dumnezeu pentru umanitate. Trebuie să credem într-un Cristos care nu a trecut doar printr-un botez cu apă, ci printr-un botez de sânge! Este răstignit pe crucea în care noi credem! Un mare capitol al celei de-a patra Evanghelii este capitolul 3, care îndeamnă la nașterea de sus: a crede în Dumnezeu înseamnă să ne gândim la el ca la un Tată care a iubit atât de mult lumea încât l-a trimis pe Fiul său, cel mai drag lucru pe care îl are, pentru noi. Suntem renăscuți prin credința în Dumnezeu în momentul în care încetăm să ne mai gândim la Dumnezeu după toate imaginile clasice pe care omul le-a conceput de-a lungul istoriei și îl concepem în schimb doar din măreția crucii, adică din Isus Cristos care învață omenirea să iubească până la capăt, să dea totul pentru ceilalți.

 Credința devine viață. Iată de ce este necesară mărturia sângelui: probabil în timpul scrierii scrisorilor au început primele erezii, care vorbeau de o credință în Isus, dar se opuneau ideii că un Dumnezeu poate muri. Și totuși, aceasta este adevărata victorie: să credem că Dumnezeu nu este proiecția viselor de omnipotență umană, ci imaginea celei mai mari și mai complete iubiri, pentru că este capabil să dea totul, chiar și pe propriul său Fiu, pentru noi. În acest sens, a crede nu este posibil fără o conduită practică și concretă care să vorbească despre iubirea noastră: credința nu este, așadar, un act pur intelectual, ci este o trăire conform poruncilor pe care le acceptăm, nu prin suferință, ci din iubire (de aceea, în lectura a doua se spune că ele ne par chiar ușoare!). Într-o astfel de credință adevărată și autentică, deci, am depășit deja respingerea lumii și a urii sale: aceasta este perspectiva ioaneică pentru care viața veșnică începe deja în momentul în care credem într-un Dumnezeu al iubirii așa cum ni l-a descris Isus. Nici măcar nu trebuie să așteptăm judecata finală, care va veni cu siguranță, dar deja de acum suntem liberi să trăim iubind pe deplin, deoarece în credința în Cristos și în Duhul său nu ne lipsește nimic pentru a învinge încă de pe acum răul cu care ne confruntăm în fiecare zi.

 EVANGHELIA

Acest pasaj reia mai multe elemente care sunt prezente și în Lc 24 (după episodul Emaus). Acest text ne spune, de asemenea, că Isus a stat în mijlocul lor, ucenicii s-au îndoit, au crezut că văd o fantomă, așa că Isus le-a arătat mâinile și picioarele. Luca vorbește de asemenea despre bucurie și despre Duh (Lc 24,41.49); cel de-al treilea evanghelist va descrie acest dar în Fap 2.

 Ziua împlinirii. Ioan preia unele dintre aceste elemente, dar le reinterpretează în stilul său propriu: dificultatea de a crede este din nou personalizată și ne concentrăm asupra unui singur personaj, Toma. Pe bună dreptate, deci, nu se mai vorbește de mâini și picioare străpunse, ci de mâini și de coastă (adaptând povestea la ceea ce am văzut în răstignirea din In 19). În mod special însă, perspectiva ioaneică subliniază măreția acestei zile, prima după sabat: este duminică, Paștele Domnului, noua zi chemată să înlocuiască sabatul iudaic. Este atât de importantă, încât în acest moment se dăruiește Duhul Sfânt: nu este nevoie nici măcar să se aștepte Rusaliile! Perspectiva ioaneică este atotcuprinzătoare: întreaga viață a lui Isus s-a desfășurat în vederea ceasului, ceasul definit de Tatăl. Ora este cea a gloriei, punctul cel mai înalt al istoriei, sfârșitul sau mai degrabă pivotul în jurul căruia se învârte istoria umană. În acel moment s-a împlinit Scriptura, acolo Dumnezeu a demonstrat în mod desăvârșit că iubirea sa pentru umanitate este eternă, veșnică și invincibilă. Pe cruce Dumnezeu Tatăl își arată marea sa iubire, pentru că acolo iubește lumea atât de mult încât l-a dat pe Fiul său, pe Unicul născut, cel mai de preț lucru pe care îl deține, pentru a ne mântui. În acest sens, Vinerea Mare, Paștele, Înălțarea, Rusaliile, toate sunt evenimente unite în unicul eveniment al morții și învierii Fiului Omului.

 Comunitatea născută din Duhul Sfânt. Darul Duhului fusese deja dăruit pe cruce, unde se spune că Isus și-a dat Duhul (In 19,30). Ioan 7 legase deja tema crucii de revărsarea Duhului (In 7,38-39). Acum, aceste mari promisiuni s-au împlinit și aici începe o nouă etapă a istoriei, cea a Bisericii, care este chemată să dea mărturie despre o speranță care nu este doar în viitor, ci are o rădăcină istorică, evenimentul lui Isus Cristos, împlinirea iubirii Tatălui. De aceea, această nouă comunitate care se naște este însărcinată să aducă darul iertării: nu este o comunitate perfectă în sine, prin forțele sale, dar tocmai pentru că reprezintă în mod plenar iubirea lui Dumnezeu, nu poate să nu transmită marele mesaj de pace pe care Dumnezeu îl are pentru umanitate.

Cu refrenul „vine ceasul – și iată-l” (In 5,25), Evanghelia a patra a dorit tocmai să învețe că Isus nu se referă doar la o judecată viitoare, la o intervenție a lui Dumnezeu nedeterminată și îndepărtată în timp, ci că mântuirea este deja acum. Această noutate este încredințată Bisericii sale: faza lui Isus istoric, cu cuvântul și prezența sa în figura unui om, s-a încheiat. Pe de altă parte, el însuși vorbise despre o întoarcere la Tatăl, pentru a se întoarce apoi în mijlocul a lor săi, dar tocmai într-o nouă formă.

 Imaginea lui Toma. E ceea ce se întâmplă și în capitolul 20: mai întâi cere să fie lăsat liber pentru a urca la Tatăl și apoi, iată, aparițiile din Cenacol. Totuși, această trecere de la mărturia directă a lui Isus la cea a Bisericii nu este nedureroasă. Iată de ce prezentăm personajul Toma. El se află la mijloc între cele două faze: în calitate de apostol a ajuns să-l cunoască pe Isus istoric și acum se opune unei mărturii care este doar a discipolilor săi. Este paradoxal că prima vestire a învierii nu funcționează nici măcar cu un apostol: cum poate Biserica să îl anunțe pe Cristos înviat dacă nu poate comunica kerygma nici măcar lui Toma? În acest sens, Toma este de fapt fratele nostru geamăn (traducere a cuvântului Dídimo) pentru că și noi, cititorii, am vrea să vedem pentru a crede: a crede doar pe baza cuvântului bisericii pare prea puțin! Totuși, pasajul ni-l prezintă pe Toma ca fiind excepția care confirmă regula: lui, apostol al lui Isus, i se permite să fie la fel ca ceilalți discipoli care erau prezenți în Cenacol. Prin faptul că i se revelează, Isus însuși confirmă adevărata regulă a credinței: ferice de cel care crede fără să aibă nevoie să vadă.

 Credința dincolo de semne. Dacă înainte era posibil să se bazeze credința pe faptele și gesturile lui Isus, acum această vizibilitate a luat sfârșit. După cum spune finalul evangheliei, pentru a crede este nevoie de semne și, într-adevăr, au fost scrise unele care constituie textul evanghelic. Dar nu prin înmulțirea relatărilor de semne se transmite mai mult credința! Semnele sunt necesare, dar ele sunt doar semne, sunt doar un punct de plecare pe care fiecare trebuie să-l depășească prin propria decizie de a crede. Aceasta este dinamica credinței, care nu poate avea altă bază decât ea însăși: dacă s-ar baza pe altceva, nici măcar nu ar mai fi credință. În concluzie, fericirea nu vrea să se condamne printr-o credință oarbă: într-adevăr, pentru cei care cred, nu lipsesc semnele care să fie vizibile. Vrea să ne reamintească faptul că credința trebuie să aibă întâietate, ea nu este condiționată de vedere. Acesta este cazul nostru, al creștinilor: pentru cei care pretind că trebuie să-l vadă pe Isus pentru a crede în el, căile credinței sunt deja închise pentru înțelegerea lor prealabilă. Pentru cei care decid să se încreadă în mărturia bisericii, nu vor lipsi de fapt semnele vizibile ale prezenței Domnului printre discipolii săi.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 555 februarie/martie 2024 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

Imagine: Caravaggio, Îndoiala lui Toma

Hits: 102