„Regele celor mici” – Meditație în Solemnitatea Cristos, Regele Universului
Oficiul pentru Pastorația Liturgică și Sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.
CRISTOS, REGELE UNIVERSULUI
26 NOIEMBRIE 2023
REGELE CELOR MICI
Ca de fiecare dată, sărbătoarea lui Cristos, Regele Universului, încheie anul liturgic privind la împlinirea acțiunii mântuitoare a lui Dumnezeu în istorie. Isus Cristos, solidar cu istoria umană și într-o relație unică de Fiu al lui Dumnezeu, este protagonistul acestei aventuri, care a început cu creația și își atinge finalul prin victoria sa asupra morții. Dumnezeu este păstorul și călăuza poporului său, îi poartă de grijă și îl păzește (prima lectură). Isus Cristos se va revela ca păstor-judecător care va descoperi adevărul fiecărei persoane pe baza relațiilor sale drepte și solidare (evanghelia). La sfârșitul timpului, Dumnezeu se va revela ca Domn al universului în Isus înviat, totul va fi în comuniune cu el și „Dumnezeu va fi totul în toți” (a doua lectură).
UN CRITERIU CONCRET
de Roberto Laurita
În acea zi nu vom fi examinați în privința ideilor noastre și nici nu vom fi judecați în privința ortodoxiei credinței noastre. Nu vor examina îndeaproape ceea ce gândim despre Dumnezeu și nici nu vor supune analizei ceea ce am spus despre adevărurile esențiale ale creștinismului.
Nu, criteriul de evaluare a existenței noastre va fi extrem de concret, brutal de concret: i-am hrănit pe cei lipsiți de hrană, i-am găzduit pe cei străini sau lipsiți de cele esențiale, i-am vizitat și ajutat pe cei bolnavi sau în închisoare? În acest caz, vom fi numiți „binecuvântați”.
Dacă, pe de altă parte, am ignorat cererile celor care aveau nevoie de pâine și îmbrăcăminte, de o casă și un loc de muncă, de atenție și ajutor, atunci vom fi desemnați „blestemați”.
În această conjunctură, nu vom putea să ne folosim de discursuri frumoase sau de profesiuni de credință perfecte; faptele vor fi cele care vor vorbi. Isus ne va reaminti că tocmai lui i-am dat sau i-am refuzat compasiunea și tot ceea ce presupune ea.
În zadar, atunci, vom căuta scuze. Omisiunile noastre vor apărea în toată gravitatea lor, pentru că vor dezvălui egoismul nostru, împietrirea inimii noastre.
Și vom descoperi că atât de mulți oameni, pe care noi îi judecam departe de Dumnezeu, i-au acordat în schimb lui Isus ceea ce a cerut, l-au primit, l-au hrănit, i-au potolit setea, l-au îmbrăcat, chiar fără să știe acest lucru. Într-adevăr, reacția unora și a tuturor este marcată tocmai de uimire. Minunea celor care au fost generoși și minunea celor care și-au închis inimile și pungile. Cine se aștepta, de fapt, ca Isus să-și asume rolul celui sărac, al celui care suferă, al celui abandonat?
În fond, tocmai acest lucru este cel care nedumerește… Obișnuiți să îl vedem pe Dumnezeu ca fiind bogat și puternic, ne este greu să îl recunoaștem în pielea celor care nu au cele necesare și au nevoie de ajutor. Dar acesta este tocmai drumul pe care l-a străbătut Isus. El nu a venit să se impună, ci să iubească. El a devenit sărac pentru a împărtăși mizeria și fragilitatea noastră.
Drumul pe care l-a parcurs el este oferit fiecărui discipol. A-l alege înseamnă a intra într-o nouă logică în care nimeni nu-și mai consideră bunurile ca pe un bun prețios pe care să-l strângă la piept, ci ca pe o oportunitate de a-i scoate pe alții din dificultățile și problemele lor.
- ACTUALIZAREA CUVÂNTULUI –
SUNTEM ÎNTOTDEAUNA RESPONSABILI ÎN FAȚA LUI DUMNEZEU
de Maurizio Aliotta
Când David își recunoaște păcatul de a-și folosi puterea pentru a-și acoperi adulterul cu Batșeba, ucigându-l pe Urie, el nu spune: „Am păcătuit împotriva lui Urie”, ci „Am păcătuit împotriva Domnului” (2 Sam 12,13). În logica biblică, aceasta este o agravare a responsabilității umane. A fi responsabil în fața lui Dumnezeu implică a fi responsabil în fața întregii lumi, voită de cuvântul creator al lui Dumnezeu. Isus „personalizează” apoi această responsabilitate, pentru că o actualizează în relațiile interpersonale, tocmai în relația cu celălalt, care este astfel pentru că este „altul decât mine” și altul pentru că este altul decât idealul de perfecțiune al meu, lipsit de orice formă de deficiență („pentru că am fost flămând și mi-ați dat de mâncare, mi-era sete și mi-ați dat de băut, am fost străin și m-ați primit, gol și m-ați îmbrăcat, bolnav și m-ați vizitat, am fost în închisoare și ați venit să mă vedeți”, Mt 25,35-36). Condiția obiectivă a lipsei este cea care provoacă persoana și o cheamă la responsabilitate.
A fi responsabil înseamnă, în cele din urmă, a fi capabil să „decidem pentru”, iar responsabilitatea ne face mai umani. Este adevărat, însă, că contextul social în care trăim împinge spre deresponsabilizare sau, mai bine zis, spre depersonalizare. Să ne gândim, de exemplu, la lumea capitalului și a finanțelor. Vina și responsabilitatea pentru orice prăbușire financiară cu ruinarea economică a multor oameni este atribuită, în general, „piețelor”, nu oamenilor din spatele lor.
Acest lucru se poate întâmpla și în sfera politicii sau a administrației publice. Se pare că nu există responsabilitate personală, ci doar responsabilitate instituțională. Instituția, însă, este anonimă, iar cei care o reprezintă iresponsabili. Afirmarea faptului că suntem întotdeauna răspunzători în fața lui Dumnezeu ajută la demascarea diferitelor forme de depersonalizare și a iresponsabilităților care rezultă.
Un alt aspect care reiese din mărturiile Noului Testament este relația care există între responsabilitate și gratuitate. Responsabilitatea la care suntem chemați cu toții se exercită în primul rând față de cei care „nu pot să dea reciprocitate”, așa cum ne învață Isus în mod direct, când avertizează să nu-i inviți pe cei de la care poți primi reciprocitate (Lc 14,12) și, indirect, prin parabola „bunului samaritean”. Acesta din urmă, de fapt, nu numai că vine în ajutorul unui străin, dar este dispus să-și schimbe traseul, să-și ia timp pentru a-și vedea de treburile sale. Responsabilitatea este, așadar, în primul rând, capacitatea de a răspunde unei nevoi care nu este a mea, de a umple o lipsă. Nu definiția celui care este aproapele este cea care suscită angajamentul meu, ci faptul de a mă face aproapele mă constituie responsabil și pe deplin uman: „Domnul i-a zis lui Cain: Unde este Abel, fratele tău? El a răspuns: „Nu știu. Sunt eu păzitorul fratelui meu?” (Gen 4,9). Răspunsul lui Cain este cel al celui care își neagă propria responsabilitate și vrea să-și ascundă vina. Prin urmare, „întotdeauna” responsabilitatea în fața lui Dumnezeu înseamnă că „în fața lui Dumnezeu” implică întotdeauna responsabilitatea în fața ființelor umane, ba chiar – și acesta este al doilea aspect al întrebării – în fața oricărei creaturi. Relația constitutivă pe care credinciosul o trăiește cu Creatorul său califică relațiile interpersonale: acestea pot fi expresia unei asumări de responsabilitate față de celălalt sau expresia indiferenței, în cazul în care relațiile nu sunt de grijă, ci de simplă utilitate și, prin urmare, instrumentale.
Același lucru se poate spune și despre relația cu întreaga creație. Responsabilitatea față de alte ființe umane implică responsabilitatea față de natură, deoarece natura este mediul de viață în care este posibilă existența ființelor umane. Papa Francisc leagă pe bună dreptate grija față de creație de grija față de ființele umane, în special față de cei mai săraci.
În sfârșit, a fi responsabil „întotdeauna” implică un exercițiu al libertății, pentru că responsabilitatea înseamnă a decide, iar a decide este posibil dacă cineva este liber. Prin urmare, a trăi ca persoană responsabilă înseamnă a trăi ca persoană liberă, capabilă să ia decizii și să accepte consecințele pe deplin. În tradiția teologică, acest dinamism este „prudența”. Libertatea, responsabilitatea și prudența formează o triadă inseparabilă.
COMENTARIU LA LECTURI
Prima lectură: În situația exilului, profetul îl prezintă pe Domnul care se îngrijește de poporul său în chip de păstor care are grijă de turmă, ca mesaj de speranță pentru poporul lui Israel.
Psalmul: Imaginea Domnului ca păstor al credincioșilor săi este însoțită de cea a ospitalității în “casa Domnului”, unde există garanția fericirii și a harului nesfârșit.
A doua lectură: În experiența actuală a răului și a morții, sfântul Paul afirmă că învierea lui Isus Cristos este garanția și anticiparea victoriei asupra morții pentru toți.
Evanghelia: În centrul judecății finale se află figura Bunului Păstor, Isus Cristos. Faptele de milostenie săvârșite față de cei mici și de cei nevoiași sunt oferite lui Isus, care la rândul său a revelat „împărăția pregătită încă de la crearea lumii”.
PRIMA LECTURĂ
Imaginea păstorului, care se referă la zeități și regi, conducători sau responsabili, face parte din cultura Orientului Mijlociu antic, a Mesopotamiei și a Egiptului. Este mai puțin răspândită în mediul canaanean. În Israel, păstorul prin excelență este Dumnezeu, care, prin exod și legământ, este întemeietorul și garantul libertății și dreptății poporului său. Acest lucru este bine exprimat în ediția lirică a exodului, cântecul lui Miriam: „Cine este ca tine printre dumnezei, Doamne? Cine este ca tine? […] Tu ai călăuzit cu dragostea ta acest popor pe care l-ai răscumpărat, l-ai condus cu puterea ta la locuința lor sfântă” (Ex 15, 11.13).
Păstorii umani, delegați și reprezentanți ai unicului Păstor, Dumnezeu, trebuie să călăuzească și să protejeze comunitatea cu dreptate. Pe fundalul acestei povestiri se înțelege critica lui Ezechiel, care atribuie tragedia exilului infidelității poporului, dar care își are rădăcinile în infidelitatea conducătorilor responsabili în sarcina lor de îndrumare și protecție în numele lui Dumnezeu. După această critică, profetul anunță intervenția lui Dumnezeu, care își reia sarcina și rolul de păstor într-o formă justițiară: „Iată, eu însumi îmi voi cerceta oile și le voi trece pe lângă mine”. După plecarea în exil, după furtuna care a lovit comunitatea, Dumnezeu se angajează să îi adune pe cei dispersați, să reînvie experiența exodului și a alianței. Dar, spre deosebire de primul exod, care a avut loc sub conducerea păstorului Moise, delegatul lui Dumnezeu, acum este Dumnezeu însuși cel care își călăuzește, hrănește și protejează poporul său. Celelalte figuri mediatoare – regele, profetul, înțeleptul – sunt, de asemenea, lăsate deoparte.
Criza exilului ne face să regândim relația lui Dumnezeu cu poporul său. El, ca păstor ideal, își călăuzește oile, le asigură pășunea, le conduce spre un loc de pace.
În calitate de judecător drept, el îi apără pe cei slabi, acționând ca arbitru în disputele dintre membrii comunității, dar îi cheamă și pe conducători, judecători umani, să dea socoteală pentru acțiunile lor. Categoria biblică de „dreptate” aplicată lui Dumnezeu are prea puțin de-a face cu categoria juridică bazată pe principiul retribuției. Dumnezeu acționează cu dreptate pentru că rămâne credincios angajamentului său gratuit de a mântui. Acest vis al lui Ezechiel, care în lagărele de prizonieri proiectează statutul unei viitoare comunități de dreptate și solidaritate, este preluat de autorii Noului Testament pe baza gesturilor și cuvintelor lui Isus.
A DOUA LECTURĂ
Scrisoarea apostolului Paul, care ne este oferită ca a doua lectură, ne invită la contemplare, sursă de speranță fermă, în ciuda experienței actuale a răului și a morții care traversează întreaga istorie umană.
Ampla cateheză paulină despre eficacitatea mântuitoare universală a învierii lui Isus se încheie, în prima parte, cu un tablou apocaliptic, în care este imaginată faza finală a istoriei mântuitoare. Textul se deschide cu un anunț: „Cristos a înviat din morți, întâiul rod al celor ce au murit”. Învierea lui Isus nu este un fapt privat, ci este întâietate, adică anticipare și garanție a învierii și a victoriei asupra morții pentru toți cei care sunt solidari cu destinul său.
De fapt, Paul justifică acest lucru cu o trimitere la dubla solidaritate care marchează istoria umană: o solidaritate pentru moarte în Adam, căreia i se opune o solidaritate pentru viață și înviere în Cristos. În timp ce experiența morții este actuală și istorică, cea a vieții și a învierii este garantată în Isus, dar așteptată ca un eveniment final viitor. Pe această afirmație, Paul construiește cadrul apocaliptic ca o revelație a secvențelor finale ale procesului și ale mântuirii. Secvențele sunt în această ordine: mai întâi Cristos – învierea sa este deja o garanție și o anticipare a victoriei asupra morții pentru toți – apoi, la a doua venire a sa, cei care sunt solidari prin credință și botez cu el; apoi victoria asupra puterilor păcatului care produc moartea; iar în final Împărăția va fi predată Tatălui. Stăpânirea deplină a lui Dumnezeu prin Isus se va manifesta pe deplin atunci când puterea învierii nu îi va implica doar pe credincioși, ci va alunga ultimele forțe ale morții din creație și din istorie. Atunci Dumnezeu va fi totul în toate, când și Fiul se va revela în comuniunea sa totală și definitivă cu Tatăl. Între timp, Dumnezeu în Cristos se angajează ireversibil în destinul lumii și al istoriei umane pentru a face ca viața să triumfe asupra forțelor păcatului și ale morții.
EVANGHELIA
Ascultând aceste pasaje biblice, care evocă imaginea lui Dumnezeu păstorul, pasajul din Evanghelia după Matei își găsește cadrul cel mai potrivit. Evanghelia din această ultimă duminică a anului liturgic încheie discursul escatologic al lui Matei, care a fost oferit în duminicile imediat precedente.
Tradiția Fiului Omului. Textul evanghelic se deschide cu un prim tablou care oferă cadrul pentru venirea Fiului Omului, reconstituit cu imagini și simboluri preluate, într-o abilă orchestrație, din diferitele tradiții biblice. Venirea Fiului Omului în glorie cu toți îngerii săi evocă textele lui Daniel despre judecata lui Dumnezeu, în care protagonist este unul „asemenea Fiului Omului”. Se simte imediat în această scenă de deschidere concentrarea titlurilor cristologice. Fiul Omului, în terminologia primului evanghelist, este judecătorul final și Domnul istoriei. El își ia locul pe tronul de rege al lui Mesia, constituit ca judecător universal. Pe această imagine a Fiului Omului se proiectează trăsăturile figurii păstorului lui Ezechiel, care devine judecător nu numai în cadrul poporului lui Israel, ci și pe fundalul întregii istorii umane. Într-adevăr, în fața Fiului Omului, instalat ca rege, Mesia și judecător, sunt chemate toate națiunile. Această adunare este constituită pentru că Fiul Omului dezvăluie și pune în aplicare judecata lui Dumnezeu: „El va despărți pe unii de alții, așa cum păstorul desparte oile de capre, și va pune oile la dreapta sa și caprele la stânga sa”. Această separare la judecata finală se face după criteriile prezentate în următoarele două imagini.
Criteriile judecății, pe care se pune accentul în pagina lui Matei, sunt indicate de cele două scene opuse, centrate pe dialogul dintre judecătorul Fiul Omului și cei chemați la judecată. Scena pozitivă a celor drepți, care sunt chemați să moștenească Împărăția, este contrapusă celei a celor răi, care sunt excluși definitiv din viață.
Cristos este criteriul. Prima imagine se deschide cu invitația: „Veniți, binecuvântații Tatălui meu, moșteniți împărăția pregătită pentru voi de la crearea lumii”.
Această binecuvântare, care face ecoul fericirilor cu care se deschide Evanghelia după Matei, subliniază condiția de fericire în care sunt primiți cei drepți prin inițiativa gratuită și suverană a lui Dumnezeu care se revelează ca Tată. Împărăția, dăruită celor drepți, este cea revelată și implementată de Fiul.
Cu toate acestea, accentul este pus pe motivul acestei întâmpinări sau binecuvântări destinate celor drepți. Motivația este săvârșirea a șase fapte de milostivire trupească. Această listă, care este pur ilustrativă, își găsește corespondenți în tradiția biblică a înțelepciunii (Iob), precum și în tradiția profetică (Isaia și Ezechiel). Ea se prelungește apoi în seria de fapte de milostenie recomandate de sinagogă.
Așadar, nu aici se află noutatea: ajutorarea celor nevoiași și protecția celor slabi are o lungă tradiție chiar și în afara Bibliei, după cum mărturisesc codicele mesopotamiene și cărțile sfinte egiptene. Adevărata noutate evanghelică constă în motivația cristologică. În fața întrebării surprinzătoare a „drepților” – „Doamne, când te-am văzut noi flămând, însetat, proscris etc.? – regele răspunde: Adevărat vă spun că tot ce ați făcut pentru unul dintre acești frați ai mei mai mici, pentru mine ați făcut”. Identificarea Fiului Omului cu cei mai mici dintre aceștia, pe care îi recunoaște ca fiind „frații săi”, este motivul acceptării sale salvatoare în împărăția Tatălui său.
În contrast cu această imagine pozitivă se află cea a celor condamnați la ruină veșnică, pentru că nu i-au primit pe cei mici în situația lor de nevoie și necesitate zilnică. Micuții, pe fundalul convocării universale a popoarelor în fața păstorului mesianic ca judecător universal, nu pot fi alții decât cei nevoiași și slabi împrăștiați printre națiuni. De-a lungul istoriei omenirii, popoarele care nu l-au întâlnit pe Fiul Omului în trimișii și martorii prezenței sale istorice au fost întâlnite de el în cea mai mică fracțiune a sa, adică în ceilalți oameni nevoiași și expuși.
Care este rolul credinței? Această lectură a textului evanghelic, care pare evidentă și directă, întâmpină o rezistență de înțeles. Se crează impresia că distincția dintre credincioșii în Isus și celelalte ființe umane care nu sunt discipolii săi este ștearsă sau cel puțin ignorată. În cele din urmă, toți sunt judecați în funcție de modul în care au săvârșit faptele de milostenie, indiferent de apartenența religioasă sau de profesiunea de credință. Mai mult, această pagină evanghelică despre Judecata de Apoi pare să contrazică alte texte din Evanghelia după Matei, unde se spune explicit: „Oricine mă va recunoaște înaintea oamenilor, îl voi recunoaște și eu înaintea Tatălui meu care este în ceruri; oricine se va lepăda de mine înaintea oamenilor, îl voi lepăda și eu înaintea Tatălui meu care este în ceruri” (Mt 10, 32-33).
Aceste dificultăți nu ar trebui să ne împiedice să înțelegem coerența intrinsecă a paginii lui Matei despre Judecata de Apoi. Mai mult, la o lectură mai atentă, ea dezvăluie o consonanță profundă cu ansamblul evangheliei, care subliniază rolul decisiv al „faptei” sau al „faptelor bune” ca punere în aplicare a voinței Tatălui revelate de Isus. Dintre celelalte texte, unul singur este suficient, care pare a fi o sinteză a pasajului nostru: „Căci Fiul Omului va veni în slava Tatălui său, cu îngerii săi, și atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale” (Mt 16, 27).
Totuși, unii au impresia că această accentuare excesivă a „faptelor” sau a „operelor” favorizează o religiozitate meritocratică. Textul evanghelic al judecății vorbește însă despre „împărăția pregătită pentru voi încă de la crearea lumii”. Împărăția este primită ca o moștenire de către cei care se asociază cu condiția Fiului lui Dumnezeu, singura condiție pentru a primi acest dar fiind aceea de a recunoaște „faptic” în relațiile și gesturile cotidiene pe Fiul lui Dumnezeu și pe Fiul Omului solidar cu destinul celor nevoiași.
Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 551/552, octombrie-noiembrie 2023 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.
Imagine: Jan van Eyck, Altarul Mielului Mistic – detaliu
Hits: 113