„Logica iertării” – Meditație pentru Duminica a XXIV-a de peste an

murillo

„Logica iertării” – Meditație pentru Duminica a XXIV-a de peste an

Oficiul pentru Pastorația Liturgică și Sacramente propune pentru timpul de peste an un material liturgic succint pentru fiecare duminică. Poate fi un ajutor în pregătirea celebrărilor noastre liturgice, în mod special al Sfintei Liturghii.

DUMINICA A XXIV-A DE PESTE AN

17 SEPTEMBRIE 2023

LOGICA IERTĂRII

Iertarea, ca principiu și normă a relațiilor interpersonale, este marea noutate a Evangheliei, vestea bună prin excelență: „Vă dau o poruncă nouă […] Cum v-am iubit pe voi, așa să vă iubiți și voi unii pe alții.” Această frază, preluată din Evanghelia după Ioan, este o transcriere esențială a temei care străbate și dă unitate liturgiei Cuvântului. În a doua parte a discursului comunitar al lui Matei (Evanghelia), iertarea lui Dumnezeu este propusă ca rădăcină și model al iertării fraterne în comunitate. Este același sfat pe care îl găsim în prima lectură, pentru că ranchiuna nu-și găsește audiență la Dumnezeu. Tocmai aceasta este sursa de viață a comunității, care nu există în sine, ci doar trăind pentru Domnul (a doua lectură). 

EFECTELE BENEFICE ALE IERTĂRII

de Roberto Laurita

Iertarea nu este ușoară, imediată, spontană. Dimpotrivă. Cu cât prejudiciul adus vieții noastre este mai important, cu cât suferința care ne-a fost provocată este mai mare, cu atât este mai greu să putem ierta. Uneori este nevoie de o decizie eroică! Îmi amintesc de vremurile întunecate și dramatice pe care le-au traversat unele țări, în care dreptul la libertate, în multiplele sale forme, a fost batjocorit, călcat în picioare, denigrat, prin tortură și eliminarea fizică a opozanților. Și mă gândesc la femeile care și-au pierdut soțul și copiii, care au dispărut peste noapte, nu s-au mai întors. Mărturiile lor sunt șocante, dar și mai șocantă este disponibilitatea unora de a-i ierta pe criminali, pe călăi.

În evanghelia de astăzi, Isus ne cere să iertăm întotdeauna, indiferent de situație. Nu este un sfat, o invitație adresată celor mai angajați, celor cu o conștiință mai sensibilă. Isus se adresează tuturor celor care au decis să îl urmeze. Ne arată calea care nu este ranchiuna, ura sau, mai rău, răzbunarea. Iertarea nu face excepție.

Isus nu ignoră efortul pe care îl presupune iertarea. Pentru a recunoaște acest lucru, este suficient să fi fost victima unei calomnii, a unei nedreptăți, a unei trădări, a unei infidelități. Cei a căror reputație sau sentimente au fost atinse știu cât de mult costă un gest sau un cuvânt de milă. Știe că există o întreagă parte a ființei sale rănite care refuză să cedeze în fața celuilalt și că mândria luptă deschis împotriva dorinței de împăcare.

Și totuși, în ciuda a toate, Isus ne cere să iertăm. Dar de ce ne cere un asemenea lucru, care pare imposibil?

Există un prim motiv, clar. Suntem cu toții păcătoși și Dumnezeu continuă să ne ierte. Chiar dacă am dat-o în bară, chiar dacă am provocat adevărate dezastre prin comportamentul nostru. Chiar dacă am plecat, trântind ușa casei și ignorând suferința provocată Celui care este Tatăl nostru…

Dar există un al doilea motiv, la fel de puternic. Isus a iertat până la capăt, chiar și pe cei care l-au condamnat la o moarte nedreaptă și crudă pe cruce.

Și mai există un al treilea motiv, adesea ignorat. Iertarea este bună. Este bună pentru cei care o primesc, dar și pentru cei care o oferă. Este ceea ce mărturisește Gemma Calabresi într-o carte recentă (La crepa e la luce, Mondadori). Gemma Calabresi a rămas văduvă la vârsta de 25 de ani, cu doi copii mici și un al treilea în pântece, după ce Brigăzile Roșii i-au ucis soțul:

Este posibil să trăiești o viață de iubire chiar și după o pieredere dureroasă. Se poate crede în ființele umane chiar și după ce le cunoști răutatea. Se poate găsi forța de a-ți schimba perspectiva, de a-ți lărgi inima, de a-ți suspenda judecata. Scriu această carte pentru a lăsa o mărturie de credință și încredere. Pentru a relata cea mai semnificativă experiență care mi s-a întâmplat în viață, cea care i-a dat un sens adevărat și profund: să iert.

  • ACTUALIZAREA CUVÂNTULUI

MEMORIE ȘI IERTARE (ÎN PAUL RICOEUR) ȘI

ÎN FRATELLI TUTTI DE PAPA FRANCISC

de Mauro Cinquetti

„De câte ori să iert? Până la șapte ori?” (Mt 18, 21).

Tuturor ni s-a întâmplat să suferim nedreptăți și să trăim rupturi în relații care provoacă resentimente, ură, dorințe de răzbunare. Este posibil să iertăm? În ce termeni? Enciclica Papei Francisc Fratelli tutti, în capitolul al VII-lea, intitulat „Căi pentru o nouă întâlnire”, se oprește asupra temei reconcilierii și a construirii unor legături sociale reînnoite: „Este nevoie de artizani ai păcii dispuși să inițieze cu ingeniozitate și îndrăzneală procese de vindecare și de întâlnire reînnoită” (FT 225). Papa stabilește câteva principii pentru construirea unor noi modalități de întâlnire care trec inevitabil prin iertare. Putem identifica trei în special.

– Să se pornească din nou de la adevăr: „Numai din adevărul istoric al faptelor poate lua naștere efortul perseverent și durabil de a se înțelege unii pe alții și de a încerca o nouă sinteză pentru binele tuturor” (FT 226).

A cere dreptate: „Dacă un infractor mi-a făcut rău mie sau unuia dintre cei dragi mie, nimic nu mă împiedică să cer dreptate […] Sunt obligat să fac acest lucru, iar iertarea nu numai că nu anulează această necesitate, dar o cere” (FT241). Dreptatea nu este răzbunare, care multiplică răul și ura, ci este a veghea ca cei vinovați să nu mai facă nici un rău, fără să fie nevoie nesănătoasă de a-i distruge și răni.

– A ierta fără a uita: „Iertarea nu implică uitarea” (FT 250), ba chiar „cei care iartă cu adevărat nu uită, ci renunță să fie dominați de aceeași forță distructivă care le-a făcut rău” (FT 251).

Pornind de la aceste trei principii, papa Francisc abordează apoi două probleme actuale: așa-numitul „război just” și problema pedepsei cu moartea. Orizontul pe care îl schițează este acela de a se distanța de ranchiunile și temerile care duc la căutarea răzbunării și alimentează cruzimea, în favoarea proceselor de vindecare și de reintegrare socială. Linia indicată de papă se intersectează cu ceea ce juriștii și filozofii numesc astăzi „dreptate restaurativă”. Notabilă este contribuția lui Paul Ricoeur (1913-2005), care, în ultimii ani ai speculației sale filozofice, s-a oprit asupra categoriilor de memorie și iertare. Nu este dificil să găsim la el exact cele trei principii identificate de Papa Francisc în Fratelli tutti: importanța clarificării adevărului faptelor, necesitatea unei dreptăți care nu este răzbunare, necesitatea unei opere de memorie care să nu fie o simplă uitare.

– Începeți din nou cu adevărul. Mai întâi de toate, și pentru Ricoeur, este necesar să se vadă care este adevărul, să se clarifice faptele. Care sunt faptele? Potrivit filozofului hermeneutic francez, trebuie să se favorizeze o narațiune comună a faptelor istoriei. Aflarea adevărului faptelor implică ascultarea unor narațiuni diferite ale acestora: „Iertarea este o formă specifică de revizuire a trecutului” care trece prin „schimbul de amintiri”. Întrucât identitatea mea nu este o substanță imobilă, ci o poveste narată care se întrepătrunde cu cea a atâtor altora, povestirea reciprocă creează „posibilitatea unei revizuiri reciproce, nu doar solitare și introspective a propriului trecut”[1]. Istoria poate fi „povestită altfel”, „din punctul de vedere al celuilalt – prietenul meu sau adversarul meu”[2]. Așadar, lărgirea privirii prin schimbul de amintiri este un prim pas necesar pentru a ajunge la adevăr.

– Cerând dreptate. Al doilea pas este activarea dreptății, dar o dreptate restaurativă și nu punitivă, adică care nu urmărește răzbunarea sau pedeapsa, ci „restaurarea, reconstrucția legăturii sociale”[3]. Se urmărește o „justiție non-violentă”[4], o „justiție de mediere”[5]. Este vorba de promovarea unor forme alternative și „orizontale” de dreptate, care evită audierile publice pentru a favoriza ascultarea și dialogul în cabinetul judecătorului și pentru a deschide viitorul cu o valoare educativă și preventivă. Ricoeur citează, de asemenea, ca exemplu concret de dreptate restaurativă experiența Comisiei pentru adevăr și reconciliere a lui Nelson Mandela și Desmond Tutu din Africa de Sud, care a oferit un spațiu public de ascultare și de relatare a suferințelor și prejudecăților și a permis un catharsis comun fără a trece prin dreptatea penală și coercitivă[6].

– Iertarea fără uitare. În cele din urmă, iertarea, tocmai pentru că presupune o muncă asupra memoriei (memoriilor), nu poate fi uitare. Nu este vorba de ștergerea și uitarea faptelor, care sunt de neșters, ci se poate reveni asupra „sensului a ceea ce ni s-a întâmplat”[7], deoarece sensul evenimentelor nu este fixat pentru totdeauna, ci poate fi îmbogățit. Iertarea este o vindecare a memoriei care nu se retrage în suferința sa, ci iese din paralizia trecutului și se deschide spre viitor.

Iertarea este, prin urmare, dificilă, dar nu imposibilă. Scopul drumului adevărului, al reconstrucției și al memoriei este de a „dezlega agentul de fapta sa”[8], adică de a recunoaște că „infractorul poate fi considerat capabil de altceva decât crimele și erorile sale”, de a vedea în el un potențial de bine, posibilitatea unei alte povești, pentru că „tu valorezi mult mai mult decât faptele tale”[9].

COMENTARIU LA LECTURI

Prima lectură: Cartea lui Ben Sirah pune în fața ochilor inimii iertarea și răzbunarea ca două moduri de a trăi. Autorul ne invită să lăsăm deoparte mânia, ranchiuna și furia și să alegem iertarea.

Psalmul responsorial: Psalmul este relatarea inimii celui care a făcut experiența iertării lui Dumnezeu. Este o invitație de a-l binecuvânta pe Dumnezeu care iartă greșelile și vindecă intemperiile cu o milă infinită.

A doua lectură: Unei comunități amenințate de dezbinare, intoleranță și dispreț față de ceilalți, Paul propune acceptarea necondiționată și reciprocă, datorită apartenenței la un singur Domn. Puterea acestei iubiri iertătoare decurge din învierea lui Cristos.

Evanghelia: Pentru a-i invita pe discipoli să lărgească limitele iertării, Isus nu oferă un discurs teoretic, ci povestește o istorie. Parabola îi conduce înapoi la sursa iertării, în inima lui Dumnezeu, și îi invită să nu-i întrerupă curgerea ei în rețeaua relațiilor fraterne.

PRIMA LECTURĂ

Această temă a iertării ne este prezentată de textul lui Ieshuah ben Sirah, cunoscut în tradiția greacă și latină sub numele de Sirah. Autorul este un învățător din secolul al II-lea î.Cr., educat, format în școlile din Ierusalim și familiarizat cu cultura internațională. El își propune să prezinte, mai ales noilor generații, tradiția religioasă și morală a poporului său în fața provocării culturii hegemonice, reprezentată de elenism.

În pasajul ales pentru liturgia cuvântului din această duminică, într-o serie de mici propoziții și de justificări ale acestora, se recomandă iertarea oferită cu generozitate ca o condiție pentru ca iertarea păcatelor de către Dumnezeu să fie cerută în rugăciune. Se enunță principiul sapiențial și religios: „Resentimentul și mânia sunt lucruri oribile, iar păcătosul le poartă în el”. Urmează ilustrarea acestei propoziții, care amintește principiul corespondenței dintre acțiunea lui Dumnezeu și cea a omului: dacă ființa umană nu iartă renunțând la răzbunare, nu va putea conta pe iertarea și mila lui Dumnezeu.

Acest principiu, care amintește de cel al Tatălui nostru (Mt 6,12), este exemplificat printr-o serie de fraze care se bazează pe o serie de considerații sapiențiale. În primul rând, omul este un păcătos. Cum poate el să se aștepte să primească iertarea păcatelor sale de la Dumnezeu dacă nu este dispus să își ierte aproapele? „Un om care rămâne în mânie față de un alt om, cum poate cere Domnului vindecare?”. Vindecarea, ca în mulți psalmi, este cererea bolnavului care este conștient de păcatul său.

Un al doilea motiv pentru a recomanda iertarea generoasă în relațiile cu aproapele este conștientizarea propriei limitări: „Amintește-ți de sfârșit și nu mai urî”.

Ființa umană este o creatură fragilă, făcută din „carne”, care depinde în totalitate de libera inițiativă a lui Dumnezeu. Conștientizarea propriei limitări ar trebui să fie un motiv suficient pentru a fi iertător față de alte ființe umane.

Acest lucru este reluat de un motiv preluat din tradiția istorică a lui Israel, care are în clauzele legământului regulile sale de viață: „Adu-ți aminte de precepte și nu-l urî pe aproapele tău, de legământul Celui Preaînalt, și uită greșelile altora”. Ben Sirah face să coincidă înțelepciunea, care este un dar de la Dumnezeu, cu legea legământului transmisă de Moise (Sir 24, 22). Trimiterea este la tradiția levitică, unde există o culegere a „poruncilor”, cu un accent deosebit pe relațiile juste și fraterne în cadrul comunității (cf. Lev 19, 17-18). Cine vrea să trăiască în relație cu Dumnezeu în cadrul legământului trebuie să respecte poruncile și stipulațiile acestuia. Astfel, iertarea infracțiunilor ca o condiție pentru menținerea unor relații bune cu aproapele face parte din logica legământului.

A DOUA LECTURĂ

A doua lectură, care încheie Scrisoarea către Romani, se potrivește foarte bine cu tema celorlalte două texte. Paul, în ultimele două capitole ale scrisorii, dictează câteva instrucțiuni și reguli pentru viața unei comunități în care coexistă mentalități și practici de viață divergente și, în unele cazuri, opuse.

Atitudinea pe care Paul o sugerează pentru creștinii amenințați de dezbinare este acceptarea fără a ceda tentației intoleranței și a disprețului față de ceilalți. Motivația fundamentală a acestei acceptări este apartenența tuturor credincioșilor la un singur Domn. De aceea, nimeni nu se poate erija în stăpân sau judecător al celorlalți: „Fie că trăim, fie că murim, aparținem Domnului”. Această declarație este confirmată de o formulă tradițională de credință: în virtutea morții și învierii sale, Isus este constituit Domn al celor vii și al celor morți. În lumina acestui text paulin, se întrevede motivația ultimă a relațiilor frățești în comunitate. Moartea și învierea lui Isus îi eliberează pe credincioși de egoism și îi face capabili de noi relații.

EVANGHELIA

Lecturile din textele primului legământ arată rădăcinile noutății Evangheliei, centrate pe iertarea lui Dumnezeu, revelată și comunicată de Isus și pusă la baza relațiilor comunitare. Se crede că iertarea este o noutate introdusă de Evanghelie, pentru că Vechiul Testament nu ar fi cunoscut decât logica răzbunării sau a represaliilor, chiar dacă ar fi fost controlată de legea sau de principiul răzbunării. Se știe că acest principiu, care stabilește corespondența perfectă între crimă și pedeapsă, se bazează pe criteriul dreptății retributive, acceptat de legislația antică și de toate codurile moderne. Isus propune răsturnarea acestui criteriu în numele „dreptății debordante” inspirate de acțiunea Tatălui Creator.

 Comunitatea iertării. În acest cadru, ascultarea Evangheliei lui Matei capătă toate rezonanțele sale spirituale. În cea de-a doua parte a discursului eclezial, primul evanghelist trasează un proiect ideal de comunitate: aceasta este formată din frați și surori care iartă.

Această parte a discursului se deschide cu dialogul introductiv dintre Petru și Isus: „Doamne, dacă fratele meu îmi va greși, de câte ori să-l iert? Până la șapte ori?”. Numărul indicat de Petru este o măsură excepțională, care o depășește pe cea prevăzută de practica sinagogală. Răspunsul lui Isus sună ca un principiu nou, care răstoarnă logica răzbunării sau a represaliilor, așa cum sună și cântecul sabiei puse în gura banditului din deșert, Lameh, în Gen 4, 24: „Nu-ți spun de șapte ori, ci de șaptezeci de ori câte șapte”. Propunerea evanghelică este cea a iertării nelimitate.

 Relatarea parabolică. Pentru a confirma, motiva și amplifica acest cuvânt al lui Isus, urmează parabola regelui și a slujitorului nemilostiv. Povestirea parabolică este construită prin intermediul a trei tablouri succesive, în care apar în progresie cei trei protagoniști: regele și cei doi slujitori. Intervenția celorlalți servitori servește ca o legătură între a doua și a treia scenă.

Regele, care intenționează să controleze administrarea regatului său, este prezentat cu un funcționar, un debitor radical insolvabil. Suma de zece mii de talanți are o valoare evocatoare. O astfel de datorie descurajează orice încercare, fie din partea servitorului de a rambursa, fie din partea regelui de a oferi o compensație corespunzătoare.

Atitudinea servitorului în aceste condiții pare pur și simplu ireală, ca să nu spunem absurdă: „Ai răbdare cu mine și îți voi da totul înapoi”.

Soluția sosește pe neașteptate și este aceea a unei remiteri totale. Motivul invocat este „compasiunea”: „Stăpânul a avut milă de robul acela, l-a lăsat să plece și i-a iertat datoria”.

Urmează cea de-a doua imagine, în care servitorul iertat se confruntă cu un tovarăș care are și el o datorie, dar de data aceasta față de el și pentru o sumă care nu se compară cu cea care tocmai a fost iertată.

O sută de dinari este o datorie care poate fi achitată, într-un anumit interval de timp, chiar și de un muncitor sau funcționar modest. Prin urmare, cererea servitorului de amânare la plată este rezonabilă și de înțeles. Refuzul servitorului și reacția nemiloasă a acestuia introduc cea de-a treia scenă, în care se rezolvă mica dramă.

Regele și primul servitor, care a experimentat iertarea, dar nu a fost în stare să-i ierte o mică datorie, se află din nou față în față. De aici și reacția regelui: „mâniindu-se, stăpânul l-a dat pe mâna călăilor până va fi plătit toată datoria”. Cuvintele regelui evidențiază punctul central și cheie al întregii povești simbolice: „Nu trebuia să te înduri şi tu de cel care este servitor ca şi tine aşa cum eu m-am îndurat de tine?”

 De la istorie la comunitate. Principiul corespondenței este cel care decide soarta servitorului nemilos. Acum nu mai este loc pentru compasiune, ci mânia pune în mișcare procesul de condamnare iremediabilă.

În limbajul biblic, mânia lui Dumnezeu este legată de judecata care demască și condamnă păcatul. Matei încheie această parabolă cu o frază care ne oferă aplicația comunitară pastorală: „Aşa vă va face şi Tatăl meu ceresc dacă nu veţi ierta fiecare fratelui său din inimă”. Aplicația preia aspectul amenințător al povestirii evanghelice pentru a-i avertiza pe cititori asupra riscului care planează asupra celor care nu-și iartă sincer fratele. Mântuirea este iertarea supremă a lui Dumnezeu, pe măsura iertării istorice trăite în comunitatea fraternă.

Primul evanghelist este deosebit de atent la experiența iertării păcatelor și a iertării fraterne. Iertarea păcatelor este un bun la fel de esențială ca și pâinea cea de toate zilele. Ea nu poate fi decât invocată. De fapt, ea depinde exclusiv de mila lui Dumnezeu care se află la începutul și la sfârșitul vieții credincioșilor. Preocuparea pastorală a Evangheliei lui Matei a înăbușit aspectul teologic al iertării. Evanghelistul vrea să zguduie comunitatea sa, care riscă să subestimeze angajamentul de a trăi iertarea fraternă. El știe că mesajul central al Evangheliei este manifestarea milostivirii Tatălui, care a devenit apropiată și experimentabilă în Isus. La rândul său, comunitatea creștină, care se naște din acceptarea Evangheliei, face vizibil chipul Tatălui prin stilul său de viață. În relațiile comunitare, inspirate de logica iertării sincere, se întrevede prezența efectivă a milostivirii Tatălui.

Materialul prezentat este o prelucrare și adaptare după textul italian al revistei „Servizio della Parola”, nr. 549/septembrie-octombrie 2023 și a revistei spaniole „Eucaristía”, editată de Misionarii Cuvântului Divin în Spania.

[1] P. RICOEUR, La traduzione. Una sfida etica, Morcelliana, Brescia 2001, 85.

[2] IDEM, Il perdono può guarire? în La società degli individui 7 (2004) 7.

[3] L. ALICI (ed.), Il diritto di punire. Testi di Paul Ricoeur, Morcelliana, Brescia 2012, 82.

[4] Ibidem, 61, 83, 85.

[5] Ibidem, 83.

[6] Cf. P. RICOEUR, La memoria, la storia, l’oblio, Raffaello Cortina, Milano 2003, 686.

[7] Idem, Il perdono può guarire?, cit., 7.

[8] Idem, La memoria, la storia, l’oblio, cit., 696. Cfr. despre aceasta faimoasa frază Sf. Ioan XXIII la nr, 83 din Pacem in terris din 1963: «Nu trebuie să confundăm niciodată eroarea cu erata »; cfr. Constituției Gaudium et spes (1965), nr. 28.

[9] Ibidem, 701-702. În continuarea lui Ricoeur, cfr. M. CARTABIA – A. CERETTI, Un altro storia inizia qui, Bompiani, Milano 2020. O frumoasă mărturie a iertării poate fi găsită la G. CALABRESI MILITE, La crepa e la luce. Sulla strada del perdono. La mia storia, Mondadori, Milano 2022.

Imagine: Murillo, Întoarcerea fiului risipitor

Hits: 279

/ Știri

Share the Post