„Contemplând viața fără sfârșit: «Cred în împărtășirea sfinților!»”, editorialul ÎPS Aurel Percă în „Actualitatea creștină”

 1. Sărbătoarea cerului

Luna noiembrie, resimțită mai ales ca o perioadă melancolică, începe de fapt în cel mai bun mod, cu celebrarea Solemnității Tuturor Sfinților. Sfântul Bernard de Clairvaux spunea: „În ceea ce mă privește, trebuie să mărturisesc că, atunci când mă gândesc la sfinți, simt că ard de mari dorințe.”

Viața sfinților este o existență reușită, împlinită, dar care a trecut adesea prin încercări. Dacă este bine înțeleasă, sfințenia este un ideal profund dorit în inimile bărbaților și femeilor din toate timpurile, chiar și din zilele noastre.

Unii numesc sărbătoarea Tuturor Sfinților și „Paștele de toamnă”, solemnitatea importantă pe care o celebrăm ca membri activi ai unei Biserici care, încă o dată, nu se privește pe sine, ci privește și aspiră la cer. Sfințenia, de fapt, este un drum pe care suntem cu toții chemați să îl parcurgem, urmând exemplul acestor frați mai mari ai noștri care ne sunt propuși ca modele în măsura în care au acceptat să se lase întâlniți de Isus, spre care s-au îndreptat cu încredere în timpul vieții lor pământești.

Liturgia dedică ziua de 1 noiembrie tuturor celor care sunt uniți cu Cristos în slavă și care nu sunt doar menționați ca arhetipuri, ci și invocați ca protectori ai acțiunilor noastre. Sfinții sunt copiii lui Dumnezeu care au atins scopul mântuirii și care trăiesc în veșnicie acea stare de fericire bine exprimată de Isus în Predica de pe Munte, relatată în Evanghelie (Mt 5,1-12).

Sfinții ne amintesc că noi nu suntem făcuți pentru singurătate, ci pentru a trăi în comuniune unii cu alții. De la această solemnitate coboară o lumină puternică și asupra comemorării Tuturor Credincioșilor Răposați (2 noiembrie). Această zi ne duce cu gândul la cei dragi „trecuți pe malul celălalt”, ne rugăm pentru ei, îi vizităm la cimitir, susținuți de marea speranță care a animat viața sfinților: Isus, răstignit și înviat, a învins răul și moartea.

În mărturisirea  noastră de credință, afirmăm că noi credem în „Împărtășirea Sfinților”: prin această expresie înțelegem atât viața veșnică, cât și contemplarea lui Dumnezeu, care este motivul și scopul acestei comuniuni, dar și comuniunea cu „lucrurile” sfinte. Dacă, de fapt, bunurile pământești, în măsura în care sunt limitate, îi împart pe oameni în spațiu și timp, harurile, darurile pe care le acordă Dumnezeu sunt infinite și toată lumea poate avea parte de ele. Mai ales darul Euharistiei ne permite să trăim încă de pe acum anticiparea acelei liturgii pe care Domnul o celebrează în sanctuarul ceresc împreună cu toți sfinții. Măreția răscumpărării se măsoară după roade, adică după cei care au fost răscumpărați și care s-au maturizat în sfințenie. În chipul lor, Biserica își contemplă vocația, condiția de umanitate transfigurată pe drumul spre Împărăție.

„Credem în comuniunea tuturor creștinilor, a celor care sunt peregrini pe pământ, a răposaților care își împlinesc purificarea și a fericiților din cer, toți împreună formând o singură Biserică, și credem că în această comuniune iubirea îndurătoare a lui Dumnezeu și a sfinților lui ne ascultă necontenit rugăciunile”. (Catehismul Bisericii Catolice nr. 962)

Așadar o singură Biserică, în trei locuri: Biserica lui Cristos, deși una prin El, există în trei locuri: Biserica triumfătoare sunt sfinții din ceruri; Biserica luptătoare suntem noi, cei care încă ne luptăm pe pământ să-l iubim pe Dumnezeu și să ne îndepărtăm de păcat și de diavol; Biserica suferindă sunt cei morți în Cristos care trebuie să treacă prin purgator înainte de a intra în ceruri.

În sărbătoarea Tuturor Sfinților, în timp ce îi contemplăm în viziunea fericirii cerești, cerem mijlocirea lor din ceruri pentru noi. Solemnitatea Tuturor Sfinților este un moment „forte” special al anului și un memento al adevăratului scop al fiecărei vieți umane: să trăim pentru Dumnezeu și să-L iubim cu toată inima, mintea, sufletul și puterea noastră.

În ziua de pomenire a Tuturor Credincioșilor Răposați, noi înșine ne rugăm pentru sufletele din purgator. Cei care au murit în prietenia lui Dumnezeu, dar nu au atins încă viziunea beatifică, așteaptă în purgator până la purificarea lor finală înainte de a intra în prezența lui Dumnezeu. Ne amintim de aceste suflete în ziua de pomenire a tuturor credincioșilor răposați. Și această „pomenire” este „Împărtășirea Sfinților”, în virtutea căreia fiecare parte a Trupului mistic al lui Cristos se ajută reciproc.

2. Cu privirea dincolo de orizontul scurt al timpului nostru

Dar luna noiembrie ne amintește despre viața de apoi, despre viața de după moarte: Și ce se întâmplă după moarte?

Sunt mulți oameni care nu vor să-și pună această întrebare și mulți alții răspund într-o atitudine agnostică: „nu știu”, „nu știm”; „să ne bucurăm de viața prezentă și să uităm de aceste probleme”. Credința creștină însă ne vorbește despre viața de dincolo, spunându-ne că după această viață există o altă viață care durează pentru totdeauna, care este veșnică.

Acea altă viață pe care Dumnezeu a vrut să ne-o ofere din veșnicie și ne-a adus la existență pentru a ne împărtăși din acea viață pentru totdeauna, împreună cu El. Credința ne asigură că după moarte ne așteaptă o viață fericită (paradisul), a cărei bucurie nu se va sfârși niciodată și care ne va umple inimile din plin. Dorința de a trăi mereu va fi mai mult decât satisfăcută într-o altă viață care nu se sfârșește, într-o viață fericită cu Dumnezeu, cu toți sfinții săi și cu cei dragi nouă care sunt deja cu Dumnezeu.

Dar se întâmplă că la această iubire a lui Dumnezeu, atât de constantă și de profundă, omul răspunde greu sau răspunde după bunul său plac. Și viața trece și se poate întâmpla să ajungă la finalul cursei fără a fi îndeplinit termenele și obiectivele stabilite. Cei care mor în iubirea lui Dumnezeu, fără să se fi dăruit pe deplin lui Dumnezeu și fără să fi folosit pe deplin capacitățile pe care le-au primit, trebuie să primească o ploaie de iubire intensă din partea lui Dumnezeu, care îi trezește, îi purifică, îi face să recunoască iubirea lui Dumnezeu și îi face să se întristeze pentru că nu i-au răspuns la fel. Acesta este purgatorul!

Și este posibil ca persoana umană, tocmai pentru că este liberă, să întoarcă spatele lui Dumnezeu și să persiste în această poziție, chiar și în fața morții. Acesta este iadul: incapacitatea de a iubi și de a fi iubit, cea mai absolută singurătate, ruptă de Dumnezeu și de orice iubire posibilă. Isus Cristos vorbește despre iad în Evanghelia sa, tocmai ca un contrast între marea iubire a lui Dumnezeu și pericolul de a o pierde pentru totdeauna. Nu ne putem baza pe noi înșine. Pentru că am fost creați liberi, suntem capabili să ne îndepărtăm de Dumnezeu pentru totdeauna.

Dragi cititori ai revistei Actualitatea creștină, vă invit să încredințați, mai ales în această lună, milostivirii și îndurării lui Dumnezeu sufletele binecuvântate din purgator, printre care cu siguranță avem rude și prieteni. Vă reamintesc împreună cu Papa Pius al XII-lea, în enciclica Mystici Corporis, misterul, pe care îl numește „cu adevărat formidabil și pe care nu-l putem medita niciodată îndeajuns”, că mântuirea unui suflet depinde de rugăciunile și mortificările voluntare ale altor membri ai Trupului mistic al lui Isus Cristos. Acest mister uimitor ar trebui să fie pentru noi toți o provocare constantă și o chemare urgentă la sfințenie și la trăirea responsabilă a vieții noastre creștine, deoarece multe lucruri bune din viața Bisericii sunt condiționate de fidelitatea noastră.

Cu binecuvântarea noastră arhierească!

Fie ca Dumnezeu să ne dăruiască tuturor o lună plină de binecuvântări, uniți în aceeași privire spre Cer!

+ Aurel Percă

Arhiepiscop Mitropolit de București

Hits: 163