Mesajul Sfântului Părinte Papa Francisc pentru Ziua Mondială a Misiunilor (23 octombrie 2022)

138805960_4924899047584937_4430334315198975600_n

Mesajul Sfântului Părinte Papa Francisc pentru Ziua Mondială a Misiunilor (23 octombrie 2022)

„Îmi veţi fi martori” (Fap 1,8)

Iubiţi fraţi şi surori,

Aceste cuvinte aparţin ultimului colocviu al lui Isus Înviat cu discipolii săi, înainte de a se înălţa la cer, aşa cum este descris în Faptele Apostolilor: „Însă, când va veni Duhul Sfânt asupra voastră, voi veţi primi o putere şi îmi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea şi Samaria şi până la marginile pământului” (1,8). Şi aceasta este şi tema Zilei Mondiale a Misiunilor 2022, care ca întotdeauna ne ajută să trăim faptul că Biserica este prin natura sa misionară. Anul acesta ea ne oferă ocazia de a comemora câteva aniversări relevante pentru viaţa şi misiunea Bisericii: cu 400 de ani în urmă, întemeierea Congregaţiei de Propaganda Fide – astăzi pentru Evanghelizarea Popoarelor – şi, în urmă cu 200 de ani, a Operei “Sfântul Apostol Petru”, în urmă cu 100 de ani au obţinut recunoaşterea de “pontificale”.

Să ne oprim asupra acestor trei expresii-cheie care rezumă cele trei fundamente ale vieţii şi misiunii discipolilor: „Îmi veţi martori”, „până la marginile pământului” şi „veţi primi o putere de la Duhul Sfânt”.

1. “Îmi veţi martori” – Chemarea tuturor creştinilor de a-l mărturisi pe Cristos

Este punctul central, inima învăţăturii lui Isus dată discipolilor în vederea misiunii lor în lume. Toţi discipolii vor fi martori ai lui Isus graţie Duhului Sfânt pe care-l vor primi: vor fi constituiţi astfel prin har. Oriunde ar merge, oriunde ar fi. Aşa cum Cristos este primul trimis, adică misionar al Tatălui (cf. In 20,21) şi, ca atare, este „martorul său fidel” (cf. Ap 1,5), tot aşa fiecare creştin este chemat să fie misionar şi martor al lui Cristos. Şi Biserica, o comunitate a discipolilor lui Cristos, nu are altă misiune decât aceea de a evangheliza lumea, dând mărturie despre Cristos. Identitatea Bisericii este a evangheliza.

O recitire de ansamblu mai aprofundată ne clarifică unele aspecte mereu actuale pentru misiunea încredinţată discipolilor de Cristos: „Îmi veţi fi martori”. Forma la plural subliniază caracterul comunitar-eclezial al chemării misionare a discipolilor. Fiecare botezat este chemat la misiune în Biserică şi prin mandatul Bisericii: de aceea misiunea se face împreună, nu individual, în comuniune cu comunitatea eclezială şi nu din proprie iniţiativă. Şi dacă există cineva care în vreo situaţie foarte deosebită duce înainte misiunea evanghelizatoare singur, el o îndeplineşte şi va trebui s-o îndeplinească întotdeauna în comuniune cu Biserica de la care a primit mandat. Aşa cum învăţa Sfântul Paul al VI-lea în exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi, document foarte îndrăgit de mine: “A evangheliza nu este niciodată pentru nimeni un act individual şi izolat, ci profund eclezial. Atunci când cel mai necunoscut predicator, catehet sau păstor, în locul cel mai îndepărtat, predică Evanghelia, adună mica sa comunitate sau administrează un sacrament, chiar dacă este singur el îndeplineşte un act al Bisericii, şi gestul său este cu siguranţă legat prin raporturi instituţionale, dar şi prin legături invizibile şi rădăcini profunde ale ordinii harului, cu activitatea evanghelizatoare a întregii Biserici” (nr. 60). De fapt, nu întâmplător Domnul Isus i-a trimis pe discipolii săi în misiune doi câte doi; mărturia creştinilor adusă lui Cristos are un caracter mai ales comunitar. De aici importanţa esenţială a prezenţei unei comunităţi, chiar mici, în a duce misiunea înainte.

În al doilea rând, discipolilor li se cere să trăiască viaţa personală în cheie de misiune: sunt trimişi de Isus în lume nu numai pentru a face misiunea, ci şi mai ales pentru a trăi misiunea încredinţată lor; nu numai pentru a da mărturie, ci şi mai ales pentru a fi martori ai lui Cristos. Aşa cum spune Apostolul Paul prin cuvinte cu adevărat emoţionante: “Pretutindeni purtăm în trupul nostru moartea lui Isus ca să se arate şi viaţa lui Isus în trupul nostru” (2Cor 4,10). Esenţa misiunii este mărturisirea lui Cristos, adică a vieţii, pătimirii, morţii şi învierii din iubire faţă de Tatăl şi faţă de omenire. Nu este o întâmplare că apostolii au căutat un înlocuitor al lui Iuda între cei care, ca şi ei, au fost martori ai învierii sale (cf. Fap 1,22). Cristos, Cristos înviat, este Cel pe care trebuie să-l mărturisim şi a cărui viaţă trebuie s-o împărtăşim. Misionarii lui Cristos nu sunt trimişi să se comunice pe ei înşişi, să arate calităţile şi capacităţile lor convingătoare sau talentele lor manageriale. În schimb au onoarea preaînaltă de a-l oferi pe Cristos, în cuvinte şi acţiuni, anunţând tuturor Vestea Bună a mântuirii sale cu bucurie şi sinceritate, ca primii apostoli.

De aceea, în ultimă analiză, adevăratul martor este “martirul”, cel care îşi dă viaţa pentru Cristos, restituind darul de sine însuşi pe care l-a oferit el. “Prima motivaţie pentru a evangheliza este iubirea lui Isus pe care am primit-o, experienţa că am fost mântuiţi de el care ne determină să-l iubim tot mai mult” (Evangelii gaudium, 264).

În sfârşit, cu privire la mărturia creştină, rămâne mereu valabilă observaţia Sfântului Paul al VI-lea: „Omul contemporan ascultă cu plăcere mai mare pe martori decât pe învăţători, sau dacă-i ascultă pe învăţători face asta pentru că sunt martori” (Evangelii nuntiandi, 41). De aceea, este fundamental, pentru transmiterea credinţei, mărturia de viaţă evanghelică a creştinilor. Pe de altă parte, rămâne la fel de necesară misiunea de a vesti persoana sa şi mesajul său. De fapt, acelaşi Paul al VI-lea continuă astfel: „Da, este mereu indispensabil predicarea, această proclamare verbală a unui mesaj. […] Cuvântul rămâne mereu actual, mai ales atunci când este purtător al puterii lui Dumnezeu. Pentru aceasta rămâne încă actuală axioma Sfântului Paul: «Credinţa depinde de predicare» (Rom10,17): întocmai Cuvântul ascultat duce la credinţă” (ibid. 42).

De aceea, în evanghelizare exemplul de viaţă creştină şi vestirea lui Cristos merg împreună. Unul foloseşte pentru celălalt. Sunt cei doi plămâni cu care trebuie să respire fiecare comunitate pentru a fi misionară. Această mărturie completă, coerentă şi bucuroasă a lui Cristos va fi cu siguranţă forţa de atracţie pentru creşterea Bisericii şi în al treilea mileniu. De aceea îndemn pe toţi să reia curajul, francheţea, acea parresia a primilor creştini, pentru a-l mărturisi pe Cristos cu cuvinte şi fapte, în fiecare ambient al vieţii.

2. „Până la marginile pământului” – Actualitatea perenă a unei misiuni de evanghelizare universală

Îndemnându-i pe discipoli să fie martorii săi, Domnul înviat anunţă unde sunt trimişi: “în Ierusalim, în toată Iudeea şi Samaria şi până la marginile pământului” (Fap 1,8). Reiese foarte clar aici caracterul universal al misiunii discipolilor. Se scoate în evidenţă mişcarea geografică “centrifugă”, aproape în cercuri concentrice, de la Ierusalim, considerat de tradiţia iudaică drept centru al lumii, la Iudeea şi la Samaria, şi până “la marginile pământului”. Nu sunt trimişi să facă prozelitism, ci să vestească; creştinismul nu face prozelitism. Faptele Apostolilor ne relatează această mişcare misionară: ea ne dă o imagine foarte frumoasă a Bisericii “în ieşire” pentru a împlini vocaţia sa de a-l mărturisi pe Cristos Domnul, orientată de Providenţa divină prin circumstanţele concrete ale vieţii. De fapt, primii creştini au fost persecutaţi la Ierusalim şi de aceea s-au răspândit în Iudeea şi Samaria şi l-au mărturisit pe Cristos peste tot (cf. Fap 8,1.4).

Ceva asemănător se mai întâmplă în timpul nostru. Din cauza persecuţiilor religioase şi a situaţiilor de război şi violenţă, mulţi creştini sunt constrânşi să fugă din ţara lor spre alte ţări. Suntem recunoscători acestor fraţi şi surori care nu se închid în suferinţă, ci îl mărturisesc pe Cristos şi iubirea lui Dumnezeu în ţările care îi primesc. La asta îi îndemna Sfântul Paul al VI-lea luând în considerare „responsabilitatea care revine emigranţilor în ţările care îi primesc” (Evangelii nuntiandi, 21). De fapt, experimentăm tot mai mult cum prezenţa credincioşilor din diferite naţionalităţi îmbogăţeşte faţa parohiilor şi le face mai universale, mai catolice. Prin urmare, îngrijirea pastorală a migranţilor este o activitate misionară care nu trebuie neglijată, care va putea să-i ajute şi pe credincioşii locali să redescopere bucuria credinţei creştine pe care au primit-o.

Indicaţia „până la marginile pământului” va trebui să-i interogheze pe discipolii lui Isus din orice timp şi va trebui să-i stimuleze mereu să meargă dincolo de locurile obişnuite pentru a duce mărturia despre el. În pofida tuturor facilităţilor datorate progreselor modernităţii, există şi astăzi zone geografice în care încă n-au ajuns misionarii martori ai lui Cristos cu Vestea Bună a iubirii sale. Pe de altă parte, nu va exista nicio realitate umană străină de atenţia discipolilor în misiunea lor. Biserica lui Cristos era, este şi va fi mereu „în ieşire” spre noile orizonturi geografice, sociale, existenţiale, spre locurile şi situaţiile umane „de graniţă”, pentru a da mărturie despre Cristos şi despre iubirea sa tuturor bărbaţilor şi femeilor din orice popor, cultură, stare socială. În acest sens, misiunea va fi mereu şi missio ad gentes, aşa cum ne-a învăţat Conciliul al II-lea din Vatican, pentru că Biserica va trebui să meargă mereu dincolo, dincolo de propriile graniţe, pentru a mărturisi tuturor iubirea lui Cristos. În această privinţă aş vrea să amintesc şi să mulţumesc atâtor misionari care şi-au dedicat viaţa pentru a merge “dincolo”, întrupând caritatea lui Cristos faţă de atâţia fraţi şi surori pe care i-au întâlnit.

3. „Veţi primi putere de la Duhul Sfânt” – A ne lăsa mereu întăriţi şi conduşi de Duhul

Anunţând discipolilor misiunea lor de a fi martori ai săi, Cristos înviat a promis şi harul pentru o responsabilitate aşa de mare: „Când va veni Duhul Sfânt asupra voastră, voi veţi primi o putere şi îmi veţi fi martori” (Fap 1,8). Efectiv, conform relatării din Faptele Apostolilor, tocmai după coborârea Duhului Sfânt asupra discipolilor lui Isus a avut loc prima acţiune de a-l mărturisi pe Cristos, mort şi înviat, cu o vestire kerigmatică, aşa-numitul discurs misionar al Sfântului Petru adresat locuitorilor din Ierusalim. Aşa începe era evanghelizării lumii din partea discipolilor lui Isus, care erau înainte slabi, fricoşi, închişi. Duhul Sfânt i-a întărit, le-a dat curaj şi înţelepciune pentru a-l mărturisi pe Cristos în faţa tuturor.

Aşa cum „nimeni nu poate spune: «Isus este Domnul», decât sub acţiunea Duhului Sfânt” (1Cor12,3), tot aşa niciun creştin nu va putea să dea mărturie deplină şi genuină despre Cristos Domnul fără inspiraţia şi ajutorul Duhului. De aceea, fiecare discipol misionar al lui Cristos este chemat să recunoască importanţa fundamentală a acţiunii Duhului, să trăiască împreună cu el în cotidian şi să primească în mod constant forţă şi inspiraţie de la el. Mai mult, chiar atunci când ne simţim obosiţi, nemotivaţi, rătăciţi, să ne amintim să recurgem la Duhul Sfânt în rugăciune, care – vrea să subliniez iarăşi – are un rol fundamental în viaţa misionară, pentru a ne lăsa răcoriţi şi întăriţi de el, izvor divin inepuizabil de noi energii şi al bucuriei de a împărtăşi cu alţii viaţa lui Cristos. “A primi bucuria Duhului este un har. Şi este unica forţă pe care o putem avea pentru a predica Evanghelia, pentru a mărturisi credinţa în Domnul” (Mesaj adresat Operelor Misionare Pontificale, 21 mai 2020). Aşa este Duhul adevăratul protagonist al misiunii: el dăruieşte cuvântul potrivit la momentul potrivit în modul potrivit.

În lumina acţiunii Duhului Sfânt vrem să citim şi aniversările misionare din acest an 2022. Instituirea Sfintei Congregaţii de Propaganda Fide, în 1622, a fost motivată de dorinţa de a promova mandatul misionar în teritorii noi. O intuiţie providenţială! Congregaţia s-a dovedit crucială pentru a face misiunea evanghelizatoare a Bisericii cu adevărat aşa, adică independente de ingerinţele puterilor lumeşti, cu scopul de a constitui acele Biserici locale care arată astăzi atâta vigoare. Ne dorim ca, precum în cele patru secole trecute, congregaţia, cu lumina şi forţa Duhului, să continue şi să intensifice munca sa în coordonarea, organizarea, animarea activităţilor misionare ale Bisericii.

Acelaşi Duh, care conduce Biserica universală, inspiră şi bărbaţi şi femei simpli pentru misiuni extraordinare. Şi aşa a fost că o tânără franceză, Pauline Jaricot, a întemeiat exact în urmă cu 200 de ani Asociaţia Răspândirii Credinţei; beatificarea sa se celebrează în acest an jubiliar. Deşi în condiţii precare, ea a primit inspiraţia lui Dumnezeu pentru a pune în mişcare o reţea de rugăciune şi colectă pentru misionari, în aşa fel încât credincioşii să poată participa activ la misiunea “până la marginile pământului”. Din această ideea genială s-a născut Ziua Mondială a Misiunilor pe care o celebrăm în fiecare an, şi a cărei colectă făcută în toate comunităţile este destinată fondului universal cu care papa susţine activitatea misionară.

În acest context amintesc şi pe episcopul francez Charles de Forbin-Janson, care a început Opera Copilăriei Sfinte pentru a promova misiunea în rândul copiilor cu motoul „Copiii îi evanghelizează pe copii, copiii se roagă pentru copii, copiii îi ajută pe copiii din toată lumea”; precum şi pe doamna Jeanne Bigard, care a dat viaţă Operei „Sfântul Apostol Petru” pentru sprijinirea seminariştilor şi a preoţilor din ţări de misiune. Aceste trei opere misionare au fost recunoscute ca „pontificale” tocmai în urmă cu o sută de ani. Şi tot sub inspiraţia şi conducerea Duhului Sfânt, Fericitul Paolo Manna, născut în urmă cu 150 de ani, a întemeiat actuala Uniune Misionară Pontificală pentru a sensibiliza şi a anima la misiune pe preoţi, pe călugări şi pe călugăriţe şi întregul popor al lui Dumnezeu. Din această ultimă operă a făcut parte însuşi Paul al VI-lea, care i-a dat recunoaşterea pontificală. Menţionez aceste patru opere misionare pontificale pentru marile lor merite istorice, precum şi pentru a vă invita să vă bucuraţi cu ele în acest an special pentru activităţile desfăşurate în sprijinul misiunii evanghelizatoare în Biserica universală şi în cele locale. Doresc ca Bisericile locale să poată găsi în aceste opere un instrument solid pentru a alimenta spiritul misionar în poporul lui Dumnezeu.

Iubiţi fraţi şi surori, continui să visez Biserica în întregime misionară şi o nouă perioadă a acţiunii misionare a comunităţilor creştine. Şi repet dorinţa lui Moise pentru poporul lui Dumnezeu aflat pe cale: “De-ar fi tot poporul lui Dumnezeu profeţi!” (Num 11,29). Da, de-am fi noi toţi în Biserică ceea ce suntem în virtutea botezului: profeţi, martori, misionari ai Domnului! Cu forţa Duhului Sfânt şi până la marginile pământului. Maria, Regina misiunilor, roagă-te pentru noi!

Roma, “Sfântul Ioan din Lateran”, 6 ianuarie 2022, Solemnitatea Epifaniei Domnului.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa: ercis.ro

Hits: 143

/ Știri / Tags: , ,

Share the Post