Mesajul Sfântului Părinte Papa Francisc pentru a 59-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii (8 mai 2022)

Chemaţi să edificăm familia umană

Iubiţi fraţi şi surori!

În timp ce în acest moment al nostru încă suflă vânturile geroase ale războiului şi samavolniciei şi asistăm adesea la fenomene de polarizare, ca Biserică am demarat un proces sinodal: simţim urgenţa de a merge împreună cultivând dimensiunile ascultării, participării şi împărtăşirii. Împreună cu toţi bărbaţii şi femeile de bunăvoinţă vrem să contribuim la edificarea familiei umane, la vindecarea rănilor ei şi la proiectarea ei spre un viitor mai bun. În această perspectivă, pentru a 59-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii, doresc să reflectez cu voi asupra semnificaţiei ample a „vocaţiei”, în contextul unei Biserici sinodale care se pune în ascultarea lui Dumnezeu şi a lumii.

Chemaţi să fim toţi protagonişti ai misiunii

Sinodalitatea, a merge împreună este o vocaţie fundamentală pentru Biserică, şi numai în acest orizont este posibil să se descopere şi să se valorizeze diferitele vocaţii, carismele şi slujirile. În acelaşi timp, ştim că Biserica există pentru a evangheliza, ieşind din ea însăşi şi aruncând sămânţa evangheliei în istorie. De aceea, această misiune este posibilă tocmai punând în sinergie toate domeniile pastorale şi, înainte de asta, implicând pe toţi discipolii Domnului. De fapt, „în virtutea Botezului primit, fiecare membru al poporului lui Dumnezeu a devenit discipol misionar (cf. Mt 28,19). Fiecare botezat, oricare ar fi funcţia sa în Biserică şi gradul de instruire al credinţei sale, este un subiect activ de evanghelizare” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 120). Trebuie să ne păzim de mentalitatea care îi desparte pe preoţi şi pe laici, considerându-i protagonişti pe cei dintâi şi executanţi pe ceilalţi, şi să ducem înainte misiunea creştină ca unic popor al lui Dumnezeu, laici şi păstori împreună. Toată Biserica este comunitate evanghelizatoare.

Chemaţi să fim păzitori unii ai altora şi ai creaţiei

Cuvântul “vocaţie” nu trebuie înţeles în sens restrictiv, referindu-l numai la cei care îl urmează pe Domnul pe calea unei consacrări speciale. Toţi suntem chemaţi să fim părtaşi de misiunea lui Cristos de a reuni omenirea risipită şi de a o reconcilia cu Dumnezeu. Mai în general, fiecare persoană umană, încă înainte de a trăi întâlnirea cu Cristos şi de a îmbrăţişa credinţa creştină, primeşte cu darul vieţii o chemare fundamentală: fiecare dintre noi este o creatură voită şi iubită de Dumnezeu, pentru care el a avut un gând unic şi special, şi această scânteie divină, care locuieşte în inima fiecărui bărbat şi a fiecărei femei, suntem chemaţi să o dezvoltăm în decursul vieţii noastre, contribuind să facem să crească o omenire animată de iubire şi de primirea reciprocă. Suntem chemaţi să fim păzitori unii ai altora, să construim legături de înţelegere şi de împărtăşire, să îngrijim rănile creaţiei pentru ca să nu fie distrusă frumuseţea sa. Aşadar, să devenim o unică familie în minunata casă comună a creaţiei, în varietatea armonioasă a elementelor sale. În acest sens amplu, nu numai fiecare om, ci şi popoarele, comunităţile şi asociaţiile de diferit gen au o „vocaţie”.

Chemaţi să primim privirea lui Dumnezeu

În această mare vocaţie comună se inserează chemarea mai specială pe care Dumnezeu ne-o adresează, ajungând la existenţa noastră cu Iubirea sa şi orientând-o la ţinta sa ultimă, la o plinătate care depăşeşte chiar şi pragul morţii. Aşa a voit Dumnezeu să privească şi priveşte la viaţa noastră.

Se atribuie lui Michelangelo Buonarroti aceste cuvinte: “Fiecare bloc de piatră are în interiorul său o statuie şi este misiunea sculptorului s-o descopere”. Dacă aceasta poate să fie privirea artistului, mult mai mult Dumnezeu ne priveşte astfel: în acea tânără din Nazaret a văzut-o pe Născătoarea de Dumnezeu; în pescarul Simon, fiu al lui Iona, l-a văzut pe Petru, piatra pe care să edifice Biserica sa; în vameşul Levi l-a văzut pe apostolul şi evanghelistul Matei; în Saul, persecutor dur al creştinilor, l-a văzut pe Paul, apostolul neamurilor. Tot privirea sa de iubire ajunge la noi, ne atinge, ne eliberează şi ne transformă făcându-ne să devenim persoane noi.

Aceasta este dinamica fiecărei vocaţii: ajunge la noi privirea lui Dumnezeu, care ne cheamă. Vocaţia, ca de altfel sfinţenia, nu este o experienţă extraordinară rezervată câtorva. Aşa cum există “sfinţenia de la uşa vecină” (cf. Exortaţia apostolică Gaudete et exsultate, 6-9), tot aşa şi vocaţia este pentru toţi, pentru că toţi sunt priviţi şi chemaţi de Dumnezeu.

Spune un proverb din Extremul Orient: „Un înţelept, privind oul, ştie să vadă acvila; privind sămânţa, întrevede un copac mare; privind un păcătos, ştie să întrevadă un sfânt”. Aşa ne priveşte Dumnezeu: în fiecare dintre noi vede nişte potenţialităţi, uneori necunoscut chiar de noi, şi în timpul întregii noastre vieţi acţionează neobosit pentru ca să le putem pune în slujba binelui comun.

Vocaţia se naşte astfel, graţie artei Sculptorului divin care, cu „mâinile” sale ne face să ieşim din noi înşine, pentru ca să se profileze în noi acea capodoperă care suntem chemaţi să fim. Îndeosebi, cuvântul lui Dumnezeu, care ne eliberează de egocentrism, este capabil să ne purifice, să ne lumineze şi să ne recreăm. Aşadar, să ne punem în ascultarea cuvântului, pentru a ne deschide la voinţa pe care Dumnezeu ne-o încredinţează! Şi să învăţăm să ascultăm şi pe fraţii şi surorile în credinţă, pentru că în sfaturile lor şi în exemplul lor se poate ascunde iniţiativa lui Dumnezeu, care ne indică drumuri mereu noi de parcurs.

Chemaţi să răspundem la privirea lui Dumnezeu

Privirea iubitoare şi creativă a lui Dumnezeu a ajuns la noi în mod cu totul singular în Isus. Vorbind despre tânărul bogat, evanghelistul Marcu notează: “Isus, privindu-l fix, l-a îndrăgit” (10,21). Spre fiecare dintre noi se îndreaptă această privire a lui Isus plină de iubire. Fraţilor şi surorilor, să ne lăsăm atinşi de această privire şi să ne lăsăm duşi de el dincolo de noi înşine! Şi să învăţăm să ne privim şi unul pe altul în aşa fel încât persoanele cu care trăim şi pe care le întâlnim – oricare ar fi ele – să se poată simţi primite şi să descopere că există Cineva care le priveşte cu iubire şi le invită să dezvolte toate potenţialităţile lor.

Viaţa noastră se schimbă, când primim această privire. Totul devine un dialog vocaţional, între noi şi Domnul, dar şi între noi şi ceilalţi. Un dialog care, trăit în profunzime, ne face să devenim tot mai mult cei care suntem: în vocaţia la preoţia primită prin hirotonire, pentru a fi instrument al harului şi al milostivirii lui Cristos; în vocaţia la viaţa consacrată, pentru a fi laudă a lui Dumnezeu şi profeţie a noii omeniri; în vocaţia la căsătorie, pentru a fi dar reciproc şi generatori şi educatori ai vieţii. În general, în fiecare vocaţie şi slujire în Biserică, ce ne cheamă să-i privim pe ceilalţi şi lumea cu ochii lui Dumnezeu, pentru a sluji binele şi a răspândi iubirea, cu faptele şi cu cuvintele.

Aici aş vrea să menţionez, în această privinţă, experienţa doctorului José Gregorio Hernández Cisneros. În timp ce lucra ca medic la Caracas în Venezuela, a voit să devină terţiar franciscan. Mai târziu, s-a gândit să devină călugăr şi preot, dar sănătatea nu i-a permis asta. Atunci a înţeles că vocaţia sa era tocmai profesia medicală, în care el s-a dedicat îndeosebi pentru săraci. Aşadar, s-a dedicat fără rezerve bolnavilor loviţi de epidemia de gripă numită „spaniolă”, care atunci se răspândea în lume. A murit lovit de o maşină, în timp ce ieşea dintr-o farmacie unde a procurat medicamente pentru o pacientă a sa bătrână. Martor exemplar a ceea ce înseamnă a primi chemarea Domnului şi a adera la ea în plinătate, a fost beatificat în urmă cu un an.

Convocaţi pentru a edifica o lume fraternă

Fiind creştini, suntem nu numai chemaţi, adică interpelaţi fiecare personal de o vocaţie, ci şi con-vocaţi. Suntem ca pietricele unui mozaic, deja frumoase dacă sunt luate una câte una, dar care numai împreună compun o imagine. Strălucim, fiecare bărbat şi fiecare femeie, ca o stea în inima lui Dumnezeu şi în firmamentul universului, dar suntem chemaţi să compunem constelaţii care să orienteze şi să lumineze drumul omenirii, pornind de la locul în care trăim. Acesta este misterul Bisericii: în convieţuirea diferenţelor, ea este semn şi instrument a ceea ce este chemată întreaga omenire. Pentru aceasta Biserica trebuie să devină tot mai sinodală: capabilă să meargă unită în armonia diversităţilor, în care toţi au un aport al lor de dat şi pot să participe activ.

Prin urmare, când vorbim de „vocaţie” este vorba nu numai de a alege forma aceasta sau aceea de viaţă, de a dedica propria existenţă pentru o slujire determinată sau de a urma fascinaţia carismei unei familii călugăreşti sau a unei mişcări sau a unei comunităţi ecleziale; este vorba de a realiza visul lui Dumnezeu, marele plan al fraternităţii pe care Isus îl avea în inimă când l-a rugat pe Tatăl: „Ca toţi să fie una” (In 17,21). Fiecare vocaţie în Biserică, şi în sens amplu şi în societate, colaborează la un obiectiv comun: să facă să răsune între bărbaţi şi între femei acea armonie a darurilor multe şi diferite pe care numai Duhul Sfânt ştie s-o realizeze. Preoţi, consacrate şi consacraţi, credincioşi laici să mergem şi să lucrăm împreună, pentru a mărturisi că o mare familie umană unită în iubire nu este o utopie, ci este proiectul pentru care ne-a creat Dumnezeu.

Să ne rugăm, fraţilor şi surorilor, pentru ca poporul lui Dumnezeu, în mijlocul evenimentelor dramatice ale istoriei, să răspundă tot mai mult la această chemare. Să invocăm lumina Duhului Sfânt, pentru ca fiecare dintre noi să poată găsi propriul loc şi să dea ce are mai bun în el în acest mare plan!

Roma, la “Sfântul Ioan din Lateran”, 8 mai 2022, Duminica a IV-a a Paştelui

Franciscus

Traducere de Pr. Mihai Pătraşcu
sursa: ercis.ro
Foto: Vatican Media

Hits: 147