Luna noiembrie – luna răposaţilor: o absenţă care este prezenţă

Luna noiembrie – luna răposaţilor: o absenţă care este prezenţă

cimitirul_bellu_catolic-4766427Pe mormântul unui mistic musulman sunt sculptate următoarele cuvinte: „Frate, dacă vii să vizitezi mormântul meu, nu uita de sicriul tău. După moartea mea, nu căuta mormântul meu pe pământ: mormântul meu este în inima celor care iubesc.” (Jalal ad-Din Rumi, secolul al XIII-lea).

În timp ce oamenii de astăzi ar voi să îndepărteze moartea din perspectiva existenţei lor, tradiţia creştină a rezervat o lună întreagă pentru a ne ruga pentru răposați, pentru a medita şi pentru a ne aminti că viaţa noastră nu se termină pe acest pământ…
Nu o zi, 2 noiembrie, ci o lună întreagă este dedicată răposaţilor. În multe cimitire se poate vedea în Ziua pomenirii tuturor credincioşilor răposaţi (2 noiembrie) un mare aflux de oameni pentru a-şi aminti de răposaţii lor şi pentru a manifesta recunoştinţa faţă de cei dragi prin rugăciune.
Deseori, pe parcursul vieții, ne întrebăm asupra sensului morții şi a raportului cu viața. Şi gândurile se pierd în reflecții, în meditație, în amintiri… Ce este moartea? Pentru ce moartea? Ce este viața veșnică? Ce reprezintă pentru noi răposații şi ce raport avem cu ei?
Mai întâi, moartea, care pentru necreștini reprezintă doar sfârșitul existenței lor, dincolo de care nu există nimic, pentru noi creștinii reprezintă un scop şi un început. Este întreruperea vieții pământești, cu tot ceea ce ne lega de ea, şi începutul unei alte vieți, cea veșnică. „Viața credincioșilor tăi, Doamne, se schimbă, dar nu se pierde”, se roagă Biserica în prefața pentru liturghia răposaților. Va fi o viață diferită, care începe în momentul morții.

Doi timpi ai aceleiaşi realităţi…
Cine nu a încercat de-a lungul vieţii sale experienţa morţii? De câte ori nu ne-am răzvrătit împotriva ei, pentru că în mod inconştient am considerat-o ca o cufundare în nimic sau în necunoscut, şi poate pentru că nu am acceptat că prin ea se rupeau legăturile de afecţiune şi de prietenie pe care le cultivaserăm timp de ani de zile.
Dar, când am considerat-o ca victorie a spiritului care s-a eliberat de trupul fizic, şi am înţeles că ea marchează începutul unei vieţi noi, cea spirituală, care ne introduce în viaţa veşnică, zâmbetul a revenit pe buzele noastre, o nouă pace a inundat inima noastră şi am început să împletim o relaţie diferită, mai spirituală, cu persoanele care au murit.
În Declaraţia asupra existenţei vieţii veşnice din anul 1979, Sfântul Ioan Paul al II-lea amintea că sufletul este spiritual şi prin urmare nu va mai muri, şi că odată cu moartea trupească sufletul intră în veşnicie.
„Oamenii pioşi trăiesc fericiţi în viaţa cealaltă”, scrisese Homer. Şi Shakespeare în una din scrierile sale spunea: „Recomand sufletul meu Creatorului meu, sperând şi crezând cu tărie că voi fi primit să particip la viaţa nemuritoare.”
Viaţa veşnică este o realitate de crezut şi de sperat. „Cei care nu speră în viaţa viitoare sunt morţi şi pentru viaţa prezentă”, a scris marele scriitor Goethe. Moartea ne aşteaptă; nimeni nu poate scăpa de întâlnirea cu ea. Şi va fi cu atât mai luminoasă cu cât îl cunoaştem mai mult şi îl experimentăm pe Cristos aici, în viaţa pământească. Promisiunea lui Isus făcută apostolilor: „Mă duc să vă pregătesc un loc” este valabilă şi pentru noi, aşa cum valabilă a fost pentru atâţia care au trăit înainte de noi.

Viaţa prezentă şi viaţa viitoare: doi timpi şi două aspecte ale aceleiaşi realităţi; dacă prima se încheie cu moartea, a doua începe din ea un nou drum care îşi are desăvârşirea în fericire şi glorificare.
A spera şi a crede în viaţa veşnică reprezintă o ipotecă pentru viitorul nostru, pentru că atunci când se sting luminile scenei pământeşti, se aprind noile lumini mai strălucitoare ale cerului.

Absenţi sau prezenţi?
Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea, în pragul morţii sale repeta deseori: „Nu plângeţi, sunt în ajunul unei mari sărbători. Adevărata viaţă nu este aceasta pământească, care trece repede, dar este aceea care există după moartea trupului, deoarece este veşnică, nu va avea niciodată sfârşit.” Şi Sfânta Tereza a Pruncului Isus, referindu-se la moartea care i se apropia, spunea: „Intru în viaţă…” Şi apoi a adăugat că în Cer ea ar fi petrecut timpul făcând bine pe pământ.
Începând din Antichitate oamenii au avut cultul morţilor. Pentru ei au construit morminte şi cimitire, în cinstea lor au dedicat monumente şi pagini poetice, fie pentru a exprima recunoştinţa pentru binele primit sau săvârşit de ei, fie pentru a nu întrerupe acea legătură de iubire care îi legase în viaţă.
Totuşi, chiar şi cel care afirmă că nu crede într-o viaţă viitoare, care se declară materialist şi ateu, nu uită de „răposaţii săi”, se încredinţează lor în momentele de dificultate şi le aduce elogii.
Pentru noi creştinii, care credem în viaţa veşnică, amintirea răposaţilor este însoţită de credinţa în cuvintele lui Isus: „Cine crede în mine nu va muri în veci, dar va avea lumina vieţii”; „mă duc să vă pregătesc un loc”. Din această credinţă se nasc necesitatea rugăciunii şi celebrarea euharistică pentru odihna lor veşnică.
Amintirea şi cultul faţă de cei răposaţi nu pot şi nu trebuie să se limiteze numai la momentul morţii sau la ocazia unei aniversări deosebite, pentru că legăturile care au existat în timpul acestei vieţi nu pot fi aşezate „într-un loc de uitare” şi nici nu pot să fie anulate.
Desigur, cu cât aceste legături au fost mai profunde în viaţă, cu atât mai mult amintirea continuă în timp. Şi odată cu amintirea creşte recunoştinţa pentru binele primit, ca şi nevoia de a-l ruga pe Dumnezeul vieţii pentru ca persoanele scumpe nouă să se poată bucura totdeauna mai intens şi profund de bucuria veşnică.
Recunoştinţa faţă de cei pe care i-am ajutat să ajungă la fericirea deplină prin rugăciunea noastră şi faptele bune se va întoarce în favoarea vieţii noastre. Şi se va schimba într-o prezenţă care se exprimă în lumină, bucurie, seninătate, abandonare în planurile providenţiale ale lui Dumnezeu.
Sfânta Tereza de Lisieux promisese: „Voi petrece timpul meu în cer făcând bine pe pământ.” Ca ea, prietenii noştri, rude şi binefăcători, cei care au împărtăşit cu noi o parte a drumului nostru pământesc, cei care ne-au făcut bine sau cărora le-am făcut bine, nu ne lasă singuri, mai ales în momentele de dificultate. Şi deseori îşi fac simţită prezenţa lor. Dacă îi invocăm, ei ne răspund. Între noi şi ei se formează un lanţ de solidaritate. Cu cât mai intensă este amintirea, cu atât mai adevărată şi dezinteresată este iubirea care ne leagă de ei, cu atât mai mare este perceperea prezenţei lor.

Legături profunde…
Legăturile de prietenie, de rudenie şi de afecţiune cu persoanele care au trăit cu noi nu pot fi aşezate într-o „arhivă” şi nici anulate, atunci când moartea ne surprinde şi ne separă de ei. Cu cât aceste legături sunt mai profunde în viaţă, cu atât mai mult amintirea este vie şi de durată. Şi cu amintirea creşte recunoştinţa pentru binele primit, ca şi nevoia de a ne ruga Dumnezeului vieţii pentru ca să se poată bucura pentru totdeauna mai intens şi profund de bucuria veşnică şi să poată continua să mijlocească pentru noi.
Cât de mare, şi deseori cât de mistuitoare, este dorinţa de a revedea persoanele cu care am împărtăşit viaţa şi munca, să dialogăm cu ele ca şi cum ar trăi cu noi. Dacă acest lucru nu este posibil, dacă nu sunt vizibile ochilor noştri şi nu putem să le auzim, totuşi prezenţa lor este adevărată. Putem afirma că este o absenţă-prezenţă. Poate este mai mult prezenţă decât absenţă.

† Aurel Percă
Arhiepiscop Mitropolit de București

Articol publicat în
Actualitatea Creștină (11/2020)

/ Aprofundări / Tags:

Share the Post

About the Author

Comments

Comments are closed.