ÎPS Aurel Percă: Isus le spune Apostolilor, dar şi nouă: „Nu vă voi lăsa orfani”

Predica ÎPS Aurel Percă
Arhiepiscop Mitropolit de București

Duminica a 6-a Paștelui (Anul A), 17 mai 2020
Duminica reluării celebrării Sfintelor Liturghii cu credincioșii

Iubiți credincioși,
Dragi frați şi surori care sunteți în comuniune cu noi prin intermediul Televiziunii Române şi prin sistemul de internet al Catedralei,

După aproape două luni de celebrare a Liturghiilor cu ușile bisericilor închise, astăzi ne bucurăm să ne putem reîntâlni, chiar dacă o facem sub cerul liber, pentru că nu este posibilă celebrarea în spații închise, dar bucuria mea, a tuturor preoților, şi cred că şi a dumneavoastră, iubiți credincioși, estre mare pentru că ne reîntâlnim din nou ca şi comunitate.

Deși bisericile în timpul „stării de urgență” precum şi în această perioadă de „stare de alertă” nu au fost şi nu sunt închise, pentru noi este totuşi bucurie că ne întoarcem să ne manifestăm ca şi comunitate, în modul nostru de a fi familia credincioșilor.

De altfel, Euharistia, celebrarea Sfintei Liturghii, face din noi o comunitate, o familie, pentru că așa cum spune Sfântul Paul, noi care ne hrănim dintr-o singură pâine, suntem chemați să formăm un singur trup, o singură familie. Împreună vrem să ne bucură şi să-i mulțumim lui Dumnezeu  pentru această reluare a celebrărilor Sfintelor Liturghii cu participarea dumneavoastră, a credincioșilor. Este un eveniment de har: a regăsi Euharistia înseamnă a ne întoarce să facem experiența acestei puteri imense care vine din Cel înviat, de la Duhul său, pentru ca să putem continua drumul nostru de credință.

Perioada trăită în izolare totală şi  pe care o vom mai trăi parțial câtva timp, a fost caracterizată de suferință sufletească, datorată rămânerii în case, închiși în casele noastre, şi aici mă gândesc în mod deosebit la familiile numeroase, cu mulţi copii. Totuși, în atâtea familii nu a lipsit rugăciunea, ascultarea atentă a Cuvântului lui Dumnezeu şi acea slujire, mai ales pentru persoanele în vârstă, care devine o caritate autentică.

Trebuie să-i cerem Domnului harul de a putea să ne întoarcem să fim marea familie a lui Dumnezeu, chiar dacă am experimentat că suntem Biserică în mica noastră familie, „biserica domestică”, unde am trăit atâtea valori stând unii alături de alții. Acum însă este momentul de a ne întoarce în marea familie a Bisericii.

Pentru mântuirea sufletului, prin Euharistie, şi pentru sănătatea trupului va trebui să ne folosim de toate acele recomandări care devin o formă de iubire şi de respect față de alţii: purtarea măștilor şi renunțarea la contactul fizic cu alţii, pot fi citite din punct de vedere simbolic ca invitație să redescoperim puterea privirii. Este adevărat, nu putem să ne dăruim semnul păcii şi al iubirii la Sfânta Liturghie, şi va lipsi încă mult timp această formă de manifestare a dragostei creștine.

Sfântul Părinte Papa Francisc a repetat tot timpul la Liturghiile pe care le-a celebrat în Capela Sfânta Marta din Vatican „dăruiţi-vă pacea”, voind să spună că pacea nu se schimbă sau se dă doar cu mâna, dar se poate face şi de la distanță, cu un zâmbet, cu o privire dulce şi binevoitoare, care devin un mod de a comunica pacea, bucuria şi iubirea. Şi astfel, deși rămânem la distanță, nu distanțare socială, pentru că nu ne urâm, dar mai curând „distanțare sanitară”, vom încerca să ne dăruim pacea din priviri.

Iubiți frați şi surori în Cristos, prezenți aici în incinta Catedralei Sfântul Iosif, precum şi cei care ne urmăriți prin pe canalul Televiziunii Române – căreia îi mulțumim încă o dată pentru serviciul prețios adus în această perioadă şi pe care îl va aduce atâta timp cât va fi nevoie – , de asemenea cei care ne urmăriți permanent prin internet sau prin televiziunea catolică Maria TV, atunci când sunt programate transmisiuni din Catedrală -, vă invit să-i mulțumim Domnului pentru că ne-a ajutat să trecem bine marea încercare şi că putem să fim împreună, să ne adunăm din nou împreună, deocamdată sub cerul liber, să cântăm, să ne rugăm şi să-l binecuvântăm pe Dumnezeu de la care vine tot binele.

Sperăm să fim feriți de răspândirea contaminării prin Covid-19 şi parcurgând şi perioada de „stare de alertă” de la noi din țară, să ne putem întoarce cât mai curând la normalitate în viața socială, cea economică şi bineînțeles cea bisericească.

Ne rugăm pentru cei care s-au jertfit în această perioadă, mai ales medicii, infirmierii şi personalul din diferite spitale, şi îi recomandăm milostivirii Domnului pe cei care au pierdut bătălia cu virusul ucigător. Sfânta Fecioară şi Sfântul Iosif să ne ajute, iar „Fericiții noştri bucureșteni” – Fericitul Vladimir Ghika şi Fericitul Anton Durcovici – să mijlocească pentru noi acest har.

Ieri a fost sărbătoarea Fericitului Vladimir Ghika, astăzi este aniversarea naşterii Fericitului Anton Durcovici (s-a născut la 17 mai 1888), dar gândul ne duce şi la Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea, pe care îl vom aminte mâine într-un mod special, deoarece este centenarul nașterii sale. Toţi acești trei sfinți au trecut pragul acestei catedrale şi au păşit prin această curte. Şi sper că acum privesc la noi de la „fereastra cerului”.

Iubiţi credincioşi,

Timpul pascal se apropie de sfârşit şi Cuvântul lui Dumnezeu în aceste zile îl anunţă tot mai insistent pe Cel care a fost primul dar al Celui Înviat oferit Bisericii: pe Duhul Sfânt, „un alt Mângâietor”.

Cristos, prietenul omului, a trecut prin mijlocul nostru „făcând bine şi vindecând pe toţi cei care erau sub puterea diavolului” (Fapte 10,38), dar acum trebuie să se întoarcă la tatăl. Se întoarce acolo de unde a venit şi totuşi continuă să fie în mijlocul nostru, aşa cum el însuşi ne-a asigurat: „Sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul lumii” (Mt 28,20).

„Cristos – ne spune astăzi lectura a doua din prima Scrisoare a Sfântului Petru – a murit o dată pentru totdeauna pentru păcate, cel drept pentru cei nedrepți, ca să vă ducă la Dumnezeu, dat la moarte în ceea ce privește trupul, dar înviat cu duhul” (1Pt 3,18). A înlăturat de la noi ceea ce ne împiedica să facem binele, ne-a eliberat de păcat dobândindu-ne împăcarea şi iertarea Tatălui. Cristos înviat ne-a făcut darul victoriei sale, ne-a transmis însăşi viaţa sa: Iubirea.  Fiul lui Dumnezeu a luat asupra sa firea noastră omenească pentru ca noi „să nu mai umblăm după trup, ci după Duh” (Rom 8,4),  pentru că trupul fără Duh este sortit pieirii, dar dacă duhul este viu, atunci face să trăiască şi trupul!

Noi la Botez ne-am născut la viaţa cea nouă prin apă şi Duh (cf In 3,5). Am primit o nouă viaţă, viaţa divină, astfel încât, prin baia Botezului nu mai trăim după trup, dar după Duhul Sfânt. Tocmai pe acest Duh Sfânt îl promite din nou Cristos înainte de a se înălţa la cer, şi îl va revărsa din belşug asupra Bisericii în ziua de Rusalii. El promite în Evanghelia de astăzi că nu ne va lăsa orfani. Este o promisiune plină de tandrețe din partea lui Isus. El le spune Apostolilor, dar şi nou în mod răspicat: „Nu vă voi lăsa orfani”.

A fi orfan este o experiență pe care o cunoaștem cu toții în moduri diferite. Orfanul nu este doar cel care și-a pierdut un părinte, un tată, o mamă, o durere care pare o tăiere bruscă cu rădăcinile, cu istoria lor… Există oameni care sunt orfani pentru că și-au pierdut o persoană iubită și cei care se simt orfani pentru că au pierdut un învățător, o cauză ideală, pe scurt, ceva sau pe cineva care a reprezentat un motiv fundamental pentru a trăi.

Chiar și această perioadă de izolare totală din care am ieşit, din cauza pandemiei de coronavirus, a fost o perioadă de „orfelinat”, în care mai mult sau mai puțin am simțit cu toții în unele momente că și noi am rămas fără Dumnezeu. Chiar și fără a pierde credința, este posibil să trecem prin sentimentul unei absențe. Da, uneori, aceasta este impresia noastră: că Dumnezeu ne părăsește.

Ca și ucenicii lui Isus în ajunul pătimirii, experimentăm perspectiva dureroasă a separării. Iar când sentimentul părăsirii devine radical, este ușor să alegi calea de evadare: de prieteni, din viața cu ceilalți, chiar și din sine, de acel „eu” profund și autentic care deține speranța. În faţa suferinței şi a morții, în momentele în care ne confruntăm cu problemele vieţii, parcă ne simţit „orfani”, rămași fără sprijin. Acesta este motivul pentru care promisiunea lui Isus – „Nu vă voi lăsa orfani” – poate găsi astăzi o atenție deosebită din partea noastră.

Isus însoțește promisiunea cu darul Duhului, numindu-l „Mângâietor. Cuvântul grecesc paraklitos, „paraclet”  este un nume curios: înseamnă și „mângâietor”, „protector”. Dar cuvântul grecesc înseamnă literalmente „avocat care nu-și abandonează clientul”. În această privință, este de remarcat faptul că tradiția evreiască i-a numit „paracliţi”, adică mijlocitori,  pe toți cei care interveneau la Dumnezeu: îngerii, patriarhii, profeții și, de asemenea, faptele bune ale celor drepți.

Paracletul-Mângâietorul, prin excelență, prin credința noastră, este Isus. Sfântul Ioan ne reamintește acest lucru în prima dintre scrisorile sale: „Dacă cineva a păcătuit, avem un avocat („paraclet”, în textul grecesc) la Tatăl: Isus Cristos cel drept” (1In 2, 1). Misiunea Duhului Mângâietor se alătură deci celei lui Isus Mângâietorul. Ne place să credem că misiunea Duhului este, mai presus de orice, de a interveni pentru noi pornind de la condiția noastră de orfani. Duhul cunoaște suferințele celor care se simt singuri, nu sunt înțeleși sau acceptați, a celor care au pierdut vreun motiv vital și nu au găsit nimic care să poată umple golul. Duhul cunoaște, de asemenea, suferințele, chiar pe cele mai ascunse, atât ale tinerilor care seara încearcă în mod zgomotos să uite cel puțin singurătatea lor, dacă nu pentru a găsi un orizont de comunicare cu alţii.

Și Duhul Sfânt, așa cum scrie Sfântul Paul în scrisoarea către Romani, „Duhul însuşi intervine pentru noi cu suspine negrăite” (Rom 8, 26). Poate într-o zi el ne va ușura responsabilitățile spunând: „Ai făcut atâtea greșeli în viața ta, dar ai şi suferit atât de mult în a se simți singur”. Dar înainte de acest moment, Duhul își va fi înmulțit intervențiile nu numai înaintea lui Dumnezeu, ci și, ca Mângâietor, pe lângă noi.

Ne pregătim să primim din nou pe Duhul Sfânt, Mângâietorul, care ne-a fost deja dăruit prin Botez, dar avem nevoie de acest Mângâietor pentru a găsit „calea, adevărul şi viaţa”. Pentru că Isus continuă să ne iubească, nu ne va lăsa orfani: cel care îl iubeşte pe El cu adevărat nu va fi lăsat „orfan”; cel care iubește, trăiește. Și iubind, este posibil ca oamenii să cunoască adevărata bucurie, deoarece acolo unde ajunge Evanghelia, viața înflorește; ca un pământ arid care, irigat de ploaie, înverzește. Pasiunea este cea care explică întreaga aventură extraordinară a lui Isus până la ultimele cuvinte, cele pe care le-am găsit în Evanghelie: „Nu vă voi lăsa orfani … Eu trăiesc și veți trăi”.

Mâine este centenarul nașterii lui Sfântului Ioan Paul al II-lea. Rămas orfan de mamă de mic copil și de tată când era tânăr, ne-a învățat că cei care trăiesc din Cristos nu sunt niciodată orfani, el deschizându-și ușile fără teamă. Să deschidem, să deschidem ușile către Isus și Duhul său. „Nu vă fie teamă: deschideți-i larg porțile lui Cristos!” a spus Sfântul Ioan Paul al II-lea la inaugurarea pontificatului său, în anul 1978.

Și atunci şi pentru noi, ușile bisericilor noastre nu se vor închide niciodată. Ele vor rămâne deschise nu numai pentru a intra, ci și pentru că putem ieși, ca să ducem Evanghelia tuturor, pentru ca lumea să nu fie niciodată orfană de Dumnezeu. Amin.

Hits: 8