ÎPS Aurel Percă: Noi suntem martorii de astăzi ai Învierii lui Isus

Predica ÎPS Aurel Percă
Arhiepiscop Mitropolit de București

Duminica a 3-a Paștelui (Anul A), 26 aprilie 2020

Dragi credincioşi care sunteţi împreună cu noi
pe canalul Televiziunii române şi prin intermediul internetului,

Suntem în Timpul pascal şi liturgia din aceste duminici vrea să ne ajute să retrăim, să gustăm în profunzime, să savurăm bucuria Învierii lui Cristos, reîmprospătând credința noastră în El; apoi, pentru a ne face să înțelegem semnificația acestui mister pentru viaţa noastră şi consecințele practice care derivă din credința noastră în înviere.

În toate lecturile de astăzi se proclamă cu voce tare învierea lui Isus.

Știm că Învierea Domnului a schimbat istoria, a schimbat şi viaţa noastră. În ce măsură punem acest adevăr în centrul vieții noastre şi cât de mult ne influențează comportamentul? Timpul Paștelui ne conduce pașii spre „deschiderea inimilor” ca să-l recunoaștem totdeauna prezent lângă noi sau în viața noastră pe Isus Înviat. Asemenea celor doi ucenici de la Emmaus, din Evanghelia duminicii de astăzi.

Scriitorul Carlo Levi a povestit într-o carte renumită scrisă de el, „Cristos s-a oprit la Eboli” această curioasă întâmplare:
Se afla în domiciliu forțat într-o mică localitate din Italia de Nord. Era mereu supravegheat de gardieni şi nu trebuia să se îndepărteze de centrul locuit. Într-o zi, a făcut o plimbare un pic mai lungă, ieșind în afara localității. Gardienii imediat l-au ajuns din urmă şi i-au impus cu severitate să se întoarcă. El a întrebat: „Dar până unde pot merge?” I-au răspuns: „Până la cimitir; dincolo nu puteți merge!”.

Carlo Levi, care era un intelectual, a zâmbit la acel răspuns. Surprinsese în răspuns o a doua semnificație, convingerea comună a tuturor oamenilor, că ori unde ai merge şi oricât te-ai mișca în această lume, toți sfârșesc la cimitir. Dincolo, nu. Sau mai există vreo altă posibilitate? Da, există! Deoarece  Cristos a venit să răstoarne această convingere a gândirii comune. A făcut-o cu învierea sa şi cu promisiunea învierii noastre.

Aceasta este lecția Învierii lui Isus. Aici, noi, creștinii ne simțim diferiți față de ceilalți oameni. Creștinul este convins – pentru că Isus a spus-o şi a demonstrat-o personal –  că nu totul se sfârșește în mormântul unui cimitir.

Este bine de amintit: Paștele este înainte de toate un mormânt gol. Ne spunea Sf. Petru: „Nu era posibil ca moartea să-l țină în puterea sa”. Este o invitație la încredere, la așteptare – aşa cum vom recita peste puțin timp la Crez – „aștept învierea morților şi viața veacului ce va veni”.

Sfântul Petru spune clar: „Pe acest Isus, Dumnezeu l-a înviat şi noi suntem martori”. Martori: sunt Petru, apostolii, primii discipoli, care l-au văzut pe Isus înviat. Şi printre martori sunt şi cei doi ucenici despre care ne vorbeşte astăzi Evanghelia: ucenicii de la Emmaus. Martorii de astăzi? Eu, ceilalți din casă, de lângă mine, colegii de serviciu etc.

Noi ne amintim întâmplarea lor cu simpatie, poate pentru că este la originea acelei ieșiri de după Paşte în aer liber (ceea ce nu s-a mai întâmplat anul acesta!). De secole, după exemplul celor doi norocoși ucenici ai Domnului, luni după sărbătoarea Paştelui se obișnuiește o ieşire afară din oraş, chiar dincolo de cimitir, la iarbă verde, în semn de sărbătoare.

Istoria lor este totuși a doi oameni care s-au îndoit, care şi-au pierdut orice încredere în Isus. Mai înainte, l-au urmat ca ucenici sârguincioși, punându-şi toată încrederea în el. Dar acum – se gândeau ei –  el era mort. Şi totul s-a terminat, în acel mormânt săpat în stâncă, în grădina Măslinilor. Şi iată, pe drum un necunoscut se alătură lor. Le explică Scripturile cu privire la Mesia. Intră în casa lor, frânge pâinea cu ei. La acest gest îl recunosc. Ucenicii descoperă cu uimire că Isus este unul viu. Cel viu. Deja, va spune Sf. Petru, „nu era cu putință ca moartea să-l ţină sub puterea sa”.

De obicei inima omului se revoltă în fața ideii morții. Nu reușește să se resemneze că atâta iubire şi dăruire a oamenilor, toată angajarea lor, atâta muncă împreună pentru a realiza planuri şi realităţi, se poate sfârşi apoi într-un nimic, în groapa unui cimitir.

Isus – acum pentru noi este clar – a adus răspunsul așteptat de inima omului. El a spus: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”, calea ce duce omul la adevăr şi la adevărata existență. Tot Isus a spus: „Eu sunt învierea şi viaţa, cine crede în mine, chiar dacă moare, va trăi”. A mai spus: „În casa Tatălui meu sunt multe lăcașuri”, şi a adăugat: „Mă duc să vă pregătesc un loc”. Pe tâlharul căit, zis „cel bun”, l-a asigurat: „Astăzi vei fi cu mie în paradis”.

Astfel inima omului găseşte în Cristos răspunsul proporționat la imensitatea aspirațiilor sale. Cristos „incognito”, pe nesimțite, continuă să călătorească alături de noi, ca în cazul celor doi ucenici de la Emmaus.

De aceea, creștinul privește cu seninătate la moarte, deoarece ştie că, aşa cum a spus-o cineva, moartea nu este ultimul lucru, ci penultimul.

În fine, cu Cristos nu sunt zbiri, gardieni, care să supravegheze, şi prin urmare se poate merge dincolo de cimitir.

Isus continuă să se reveleze în frângerea pâinii. Ca la Emmaus. La Sfânta Liturghie, cu Euharistia. Ne-a cerut în mod expres să ne unim cu el: „Faceţi aceasta în amintirea mea”. Gestul este același: ca la Emmaus, ca înainte de ultima Cină, la fel şi acum la Liturghie, aici pe altar, Isus frânge pâinea şi ne-o dăruiește. Ni se dăruiește pe sine.

Şi ne repetă ca şi primilor ucenici: „Eu sunt învierea şi viaţa, cine crede în mine, chiar dacă moare, va trăi”. Cu acea promisiune: „În casa Tatălui sunt multe lăcaşuri. Mă duc să vă pregătesc un loc”.

„Rămâi cu noi, Doamne, că se face seară!”

Hits: 12